About The Author

14 thoughts on “Quelques aspects de Rahova

  1. exact la asta visam de ceva vreme… o plimbare prin Rahova, acolo unde s-a filmat „Marilena de la P7” (filmul lui Nemescu). Multumesc, Dalv!

  2. recunosc o reclama intr-una din poze. banuiesc unde stai. suntem vecini… as aduga „din pacate”, dar ma gandesc ca poate iubesti acest cartier exotic 🙂

  3. Cunoscind genul de cartier prefabricat (exista, cu anumite variatiuni, si in Berlinul de Est), imaginea cu furtuna si frunzele zburatoare are ceva maret. Poate forta norilor, poate forta blocurilor care stau drepte in vint (chiar daca poza e putin strimba, parca as fi facut-o eu ;-), sau poate copacii, pentru ca exista copaci si asta este mila si indurarea lui Dumnezeu intr-un oras ca Bucurestiul.

    Daca nu cumva am inceput sa incurc detaliile geografice valahe, caci mult de de atunci, am facut armata undeva la capatul Caii Rahovei. Imi aduc aminte bine cum ieseam pe poarta cazarmii (sau saream gardul, dupa caz) si apoi parcurgeam diversele cartiere si niveluri ale Bucurestiului, de la periferie la centru. Era un drum initiatic.

    Pina la urma ajungeam in Crangasi, care e tot un fel de Rahova mai nordica, si uite asa invatam ca drumul conteaza, si nu cartierul final.

  4. Bucureştiul predică o dogmă exact opusă dogmei capitalelor europene: nu clădirile contează, ele se nasc şi mor după cum bate vântu, ci oamenii, ei sunt mereu aceiaşi.

  5. pai, din ce ai prezentat tu aici inteleg ca singura pata de culoare pe care o recunosti in cartierul tau este cea data de lumina lampii din camera ta si cartile pe care ea le lumineaza, culoare este prezentata ca fiind interioara in rest totul e cenusiu, neinteresant
    Intr-adevar cam trist cartierul

  6. „nu clădirile contează, ele se nasc şi mor după cum bate vântu, ci oamenii, ei sunt mereu aceiaşi.” Ba, cum nu? Mie îmi pare că ar conta şi clădirile tocmai pentru că ŞI datorită lor oamenii nu au cum să fie mereu aceiaşi. În mod normal, luăm forma clădirilor pe care le locuim (truism). Iar de nu o facem (sau dacă doar întârziem să o facem) – asta se cheamă că avem lăuntrul apărat de anvelope de teren.

  7. Andrei: nu, cartierul este unul dintre cele mai puţin triste din câte cunosc. Cenuşii şi neinteresante sunt doar pozele mele 🙂
    Anca, ai desigur dreptate; ceea ce am vrut ar fi următorul lucru: în Bucureşti nici o clădire nu a rezistat prea mult, în schimb, mahalaua, e în esenţă exact aceeaşi. Mahalaua, şi nu oamenii luaţi fiecare în parte, cum greşit m-am exprimat eu.

  8. Da… mahalaua, colectivitatea la margine de oras, este mereu aceeasi, de la Caragiale incoace si dincolo de el. Ceea ce se schimba sunt modele. Esenta ramine aceeasi, si, vazuta printr-o moda sau alta, ofera iluzia unei schimbari.

    Nu, nu cred… cladirile nu se nasc si nu mor dupa cum bate vintul. Ele supravietuiesc modelor, ceea ce este destul de trist uneori. Epoca sistematizarilor a lasat rani adinci in obrazul si fiinta Bucurestiului. Tare ma tem ca nu vom mai apuca ziua in care sa ne plimbam prin Bucuresti si nimic sa nu ne mai aduca aminte de acei ani cenusii. Tot ce sper este ca intr-o buna zi vom putea zimbi vazind acele urme.

    Oamenii dau forma spatiului de locuire (chiar si numai prin faptul ca isi inchid balcoanele sau ca isi pun instalatia de aer conditionat in fatada) si in acelasi timp iau forma lui, cum zice Anca. Pina la urma ajungem la ou si gaina. Ce traieste mai mult, spritul mahalalei sau cladirile ei? Si uite’asa ajungem de la scara umana la scara istoriei. Si oul, si gaina traiesc tare putin. Combinatia lor e nemuritoare 🙂

  9. Nici mahalaua nu e nemuritoare cu adevărat, ci mai curând „durează”, are inerţia pe care o au ochii atunci când privesc marea sau o gagică. Mai rămâne niţel. Cinci minute. Asta face mahalaua, înainte să moară.

  10. Griul din imaginile de mai sus ma face sa ma gandesc cu placere la albastrul mantuitor al cianurii.

    Vlad, te suspectez de bravura ieftina cand sustii ca „nu, cartierul este unul dintre cele mai puţin triste din câte cunosc”. Te afli intr-o stare de refuz al realului! 🙂

  11. Pai din doua una: fie bravez ieftin, fie refuz realul, care e? Aş înclina către bravura eftină, pare stilul meu într-adevăr. Însă în acest caz, chiar am crezut ce am zis. Rahova chiar e veselă, la orice oră din zi şi din noapte, în ansamblu. Dar poate că dumneata ştii ceva ce io nu ştiu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.