Călătoritul

Există călători şi călătoriţi. Eu mă încadrez mai mult în categoria a doua. Asta pentru că, deşi rareori vizitez locuri, din când în când sunt vizitat de câte unul. De obicei e acelaşi loc, o stradă întortocheată, la ora crepusculului, cu acoperişuri ascuţite, ferestre luminate şi miros de sobe. Vaguement bucarestois, are aerul inconfundabil al lucrurilor esenţiale, sau, cum îmi povestea cineva cândva, al Ferentariului ceresc. Vizita e mereu neaşteptată, cu accente de răpire, merg pe stradă liniştit, sau mă uit la televizor, sau mă îndeletnicesc cu orice, şi pac! mă simt ridicat în înălţimi, iar în clipa următoare mă aflu pe strada întortocheată cu miros de sobe. Demult mă străduiesc să-mi dau seama dacă, eu, cel călătorit, am călătorit vreodată , demult, pe strada asta: presupunerea mea e că nu, deşi îmi e foarte familiară. Dar omul e o caracatiţă imobilizată într-un labirint, şi nu poate merge mai departe de tentaculele sale.

Spuneam că vizitele sunt neaşteptate. Dar întotdeauna se însoţesc de o aşteptare.  Odată aflat în locul acesta atât de fericit, mă liniştesc, orice teamă sau grijă meschină dispare, şi am impresia distinctă că viitorul e iminent şi previzibil. Ca şi cum m-aş întâlni cu mine, cel din zilele următoare sau trecute. Cel mai mult am călătorit pe străduţa mea acum ceva vreme, timp de un an. La capătul ei mă aştepta C., ştiam că o să o întâlnesc, deja numele ei mi se topea în gură ca un cub de zahăr brun. Şi într-adevăr, era la întâlnire. În general, oamenii pe care îi întâlnesc pe străduţa întortocheată cu acoperişuri ascuţite, ferestre luminate şi miros de sobe nu mai cunosc moartea sau depărtarea: există, şi asta e suficient, nu îmi mai lipsesc niciodată.

Mi-a plăcut o scriere a lui Apollinaire în care zicea că femeile sunt nişte anotimpuri în care trăim (cred că am mai adus aminte de citatul ăsta, e din L’Enchanteur Pourissant) . Personal, cred că oamenii sunt ţări, ale căror judeţe se mişcă.

About The Author

13 thoughts on “Călătoritul

  1. “[…] si pac! mă simt ridicat în înălţimi, iar în clipa următoare mă aflu pe strada întortocheată cu miros de sobe.” – este Strada Al-Aqsa, Strada de departe… 🙂

  2. Al Aqsa s-ar traduce prin “cel mai departat”. Ori nu e chiar asa de departe strada mea. Este insa invizibila, deci ar merge Rue Al Batin.

  3. Draga Vlad, mai Gheorghe!

    Razi miseleste comentariile inocente (despre droguri, gherile, Teoria relativitatii si alte banalitati din astea) ale unor de oameni de bine – fie. O pui pe Luluta in situatii stanjenitoare, corectandu-i franceza in public – din nou: fie (desi, cam cu maraiala). Dar sa te dai la Mimi, domnule? Tocmai la Mimi? In consecinta, te rog sa asumi barbateste cele de mai jos, lovitura de pedeapsa ti-o stabilesti singur.

    In “L’atlante”, domnia-ta scrie: “[…] n’allez pas croire […] que mes épaules ne soit pas fatiguées […]” (subl. mea – A.). Nu stiu… sunt fara grai… si ce frumos era!… pacat, nene, mare pacat… chestia asta strica tot…

    Intr-un comentariu, domnia-ta scrie: “ich bin ein schmecker”. Nu se poate ca un asa fin vorbitor de germana, care ne da titlurile in original, sa nu stie ca in limba lui Schopenhauer substantivele se scriu cu majuscula…

    Imi pare rau c-a trebuit sa fac aceste remarci, dar, daca te-ai luat de Mimi… (tocmai de Mimi!!!) nu se poate, domnule, ma-ntelegi!… trebuie sa-i reperez onoarea!…

    (Mama, ce malefic sunt!)

    In alta ordine de idei, in pagina fiecarei luni, in link-urile “Previous Entries” / “Next Entries” ai un “/~dogaruc/mahalaua” in plus, care trebuie raschetat fara mila.

  4. Dragă A.,

    Cei ce mă cunosc mai bine ştiu că de fapt nu sunt malefic. Ci un pic cam tembel. Anume, am compulsia de a corecta oamenii. La început, victimele se supără, apoi, după un timp, îşi dau seama că sunt un pic cam tembel şi mă lasă în pace. Faptul că sunt un pic cam tembel şi corectez pe toată lumea nu mă scuteşte defel de propriile mele greşeli. De fapt, acestea sunt chiar frecvente, dar, dintr-un motiv misterios, ciudata mea maladie nu funcţionează atunci când e vorba de mine (cred că fiindcă mi-e foarte lene să-mi recitesc textele).

    Acestea fiind spuse, mulţumesc frumos pentru corecturi, le voi remedia (ich Bin ein schmecker). Sunt convins că mai sunt multe altele şi le mulţumesc anticipat cititorilor mei pentru intransigenţă.

  5. Călătorindu-mă eu mai deunăzi (către Bucureşti), am fost găzduită pe o astfel de stradă. La capătul ei, un C. 🙂 Pas vaguement, mais bien franchement bucarestois. Zile bune, domnule, zile bune.

  6. Hehe…si pe mine ma tot vizita o padure cu zapada, copaci inalti, case rare si joase si miros de fum si soba. Si intr-o zi padurea a zis: a venit vremea sa ma vizitezi tu pe mine, eu nu mai pot veni acolo unde esti tu acum.

    Si am plecat.

    Acum ma viziteaza din cand in cand Mahalaua si locuitori ai ei, si padurea zice ca intotdeauna va avea undeva intr-o scorbura un loc pentru aceste vizite. Nu mai e nevoie sa plec nicaieri.

  7. Marturisesc ca eu am fost calatorita pentru o buna bucata de vreme de blogul tau ca de un loc pe care desi nu l-am parasit niciodata, totusi nu l-am vizitat niciodata cu adevarat; Vreau sa spun ca este “locul” unde ori de cate ori m-as intoarce ceva ar fi de fiecare data altfel. Strada cu sobe la care te intorci tu este un cadru imuabil, fidel, acolo tu te intorci numai ca sa-ti autoconstati diferentele, ratacirile, neasemanarile.
    Blogul tau este un loc din acelea in care poti sa intri oricum, aici nu vizitatorul este important, nu eu-l aflat in traseul sau initiatic, ci cadrul, felul cum acesta ti se releva, schimbarile pe care le poate produce in tine, fascinatia pe care o revarsa asupra-ti, forta expresiei… toate astea tin mai mult de insemnatatea locului decat de cel care este “locuit”.
    In fine, ca sa scurtez, pot spune ca aici m-am simtit pre-schimbata, conversia a fost intodeauna posibila, din calatoare am devenit o calatorita cu miros de sobe.

  8. Draga Vlad, avand in vedere primele doua comentarii de mai sus, precum si alte insemnari de pe-aici… te invit in Makh’allah!

  9. Eu sunt, in mare graba, cu un picior, cu virful unui picior, cu virful degetului mare de la un picior, in Bucuresti. Anticipez acele mirosuri (desi mult mai tare ma intreb cine o sa ma ia de la aeroport — vai mie, nimeni!) si, nu stiu de ce, in ultima vreme visez mereu (si numai cu ochii deschisi) la o iarna cu multa zapada. Asa ca acum doi ani, cind unul din cei doi pini din gradina s-a prabusit sub greutatea zapezii ninsa timp de vreo saptamina fara pic de vint. Aveti vreun pic de zapada la Bucuresti?

  10. Păi eu cred că mai am un pic în frigider, de acum 2 ani. Anul trecut nu a fost deloc zăpadă, şi cred că în curând o să plângem ca Villon.

  11. Nostalgia ma cuprinde si pe mine cand imi aduc aminte de acest accesoriu desuet in zilele noastre: soba! Soba “de teracota” cu chipuri sculptate in materialul rosiatic, cu impresia ciudata pe o lasa de edificiu misterios si tenebros in coltul unei camere tihnite de mahala! Soba cu manerele metalice prevazute cu un manson pentru a le face manevrabile!
    Cat de saracacios si inestetic pare acum caloriferul ceausist cu “elementi”, vopsit cu un alb ingalbenit de vreme si de mizerie, sau mai noile calorifere moderne, inodore si insesizabile in albul lor ireal!
    Unde sunt sobele de altadate, icoane ale luxului burghez provincial si ale vietii traite in tihna caminului, in orasele cochete invadate de castani si de bisericute?

  12. Eu inainte sa ajung in Norvegia, credeam ca imi va place sa calatoresc, deoarece, evident aveam si eu fanteziile mele. In realitrate, de cand sunt aici mi-a pierit orice pofta de a calatori undeva aiurea, prefer sa raman ancorat pana ma obisnuiesc cu stilul de aici, si abia apoi, dupa cativa ani sa incep si eu sa calatoresc pe undeva. Totusi, as vrea sa merg pana la Paris, ca nu am fost niciodata, in viitorii 2 ani. Dar asta nu depinde numai de mine, ca m-am decis acum, desi mie imi place sa calatoresc singur in general ca sa nu ma bata nimeni la cap cu preferintele lor, la Paris se pare ca e mai bine in doi, ca altfel te deprima. Deci nu depinde numai de mine. Dar despre alte tari nu prea am fantezii, in special nu despre tari sarace, gen India, Nepal, Tailanda, etc., ca eu de saracie si de mizerie m-am saturat. Vreau sa stau la Georges V si chiar acolo o sa ridic pretentia sa ma duca cel cu care am sa merg la Paris in viitorii 2 ani.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.