Există călători şi călătoriţi. Eu mă încadrez mai mult în categoria a doua. Asta pentru că, deşi rareori vizitez locuri, din când în când sunt vizitat de câte unul. De obicei e acelaşi loc, o stradă întortocheată, la ora crepusculului, cu acoperişuri ascuţite, ferestre luminate şi miros de sobe. Vaguement bucarestois, are aerul inconfundabil al lucrurilor esenţiale, sau, cum îmi povestea cineva cândva, al Ferentariului ceresc. Vizita e mereu neaşteptată, cu accente de răpire, merg pe stradă liniştit, sau mă uit la televizor, sau mă îndeletnicesc cu orice, şi pac! mă simt ridicat în înălţimi, iar în clipa următoare mă aflu pe strada întortocheată cu miros de sobe. Demult mă străduiesc să-mi dau seama dacă, eu, cel călătorit, am călătorit vreodată , demult, pe strada asta: presupunerea mea e că nu, deşi îmi e foarte familiară. Dar omul e o caracatiţă imobilizată într-un labirint, şi nu poate merge mai departe de tentaculele sale.
Spuneam că vizitele sunt neaşteptate. Dar întotdeauna se însoţesc de o aşteptare. Odată aflat în locul acesta atât de fericit, mă liniştesc, orice teamă sau grijă meschină dispare, şi am impresia distinctă că viitorul e iminent şi previzibil. Ca şi cum m-aş întâlni cu mine, cel din zilele următoare sau trecute. Cel mai mult am călătorit pe străduţa mea acum ceva vreme, timp de un an. La capătul ei mă aştepta C., ştiam că o să o întâlnesc, deja numele ei mi se topea în gură ca un cub de zahăr brun. Şi într-adevăr, era la întâlnire. În general, oamenii pe care îi întâlnesc pe străduţa întortocheată cu acoperişuri ascuţite, ferestre luminate şi miros de sobe nu mai cunosc moartea sau depărtarea: există, şi asta e suficient, nu îmi mai lipsesc niciodată.
Mi-a plăcut o scriere a lui Apollinaire în care zicea că femeile sunt nişte anotimpuri în care trăim (cred că am mai adus aminte de citatul ăsta, e din L’Enchanteur Pourissant) . Personal, cred că oamenii sunt ţări, ale căror judeţe se mişcă.
