Conform definiţiilor din revistele branşate, nici măcar nu sunt un bucureştean autentic. Habar n-am ce cafenea e mai bengoasă, ce club e mai clubos (de altfel nici că aş pune piciorul în vreuna sau vreunul), ce festival de teatru de avangardă mai e la greenbulbs, cine or fi trupa black nosed potatoes care vine la sala monovalentă, nu-mi place la cărtureşti (da’ deloc), nu beau din teţubine de fontă emailată ceai “mystic dream” de nuci de Indochina cu vanilie, sfeclă şi fructul pasiunii, nu visez Bucureştiidealtădată cu jobene, birje şi pălării de dantelă, nu vă fac de după blocuri (puteţi sta liniştiţi), nu militez pentru moartea manelelor, nu ascult radio gorila, etc.
În schimb, umblu fără ţintă prin cartierele secrete. Dacă se poate pe străzi în prezent fără nume. Chiar astăzi am umblat pe două (străzi fără nume). Una dintre ele e doar din scări, şi nu, nu e strada Xenofon, “singura stradă în trepte din Bucureşti“. Dacă aceea e singura, înseamnă că nu mai eram în Bucureşti, sau poate nu mai eram în anul 2007. Am pozat-o (naşpa), o puteţi vedea mai jos, laolaltă cu încă vreo două aspecte. Există încă multe cartiere secrete în infamul meu oraş (de unul mi-a povestit chiar azi domnul Mahatma, va trebui să îl măsor la un moment dat), chiar dacă numărul lor e în scădere, e încă suficient loc pentru mine să-mi plimb străfulgerările şi să-mi ascunz mocneala, până la genunchi în frunze moarte, cu a căror nehotărâre propria-mi nehotărâre se aseamănă. Cartiere locuite aproape exclusiv de oameni foarte bătrâni, cu vieţi întretăiate de crunte tragedii (istoria obligă), strămutări, fugi, resemnări, iubiri salvatoare, prelungite de singurătăţi interminabile, oameni pe care îi priveşti cum priveşti marea şi pe care îi respiri ca pe vântul de est, atât de rarefiaţi au ajuns. Timpii furaţi pe care îi petrec în locurile astea îmi aduc aminte ce puţin contează să fiu eu însumi, ce puţin sunt eu însumi, şi asta îmi face tare bine.
