Conform definiţiilor din revistele branşate, nici măcar nu sunt un bucureştean autentic. Habar n-am ce cafenea e mai bengoasă, ce club e mai clubos (de altfel nici că aş pune piciorul în vreuna sau vreunul), ce festival de teatru de avangardă mai e la greenbulbs, cine or fi trupa black nosed potatoes care vine la sala monovalentă, nu-mi place la cărtureşti (da’ deloc), nu beau din teţubine de fontă emailată ceai “mystic dream” de nuci de Indochina cu vanilie, sfeclă şi fructul pasiunii, nu visez Bucureştiidealtădată cu jobene, birje şi pălării de dantelă, nu vă fac de după blocuri (puteţi sta liniştiţi), nu militez pentru moartea manelelor, nu ascult radio gorila, etc.
În schimb, umblu fără ţintă prin cartierele secrete. Dacă se poate pe străzi în prezent fără nume. Chiar astăzi am umblat pe două (străzi fără nume). Una dintre ele e doar din scări, şi nu, nu e strada Xenofon, “singura stradă în trepte din Bucureşti“. Dacă aceea e singura, înseamnă că nu mai eram în Bucureşti, sau poate nu mai eram în anul 2007. Am pozat-o (naşpa), o puteţi vedea mai jos, laolaltă cu încă vreo două aspecte. Există încă multe cartiere secrete în infamul meu oraş (de unul mi-a povestit chiar azi domnul Mahatma, va trebui să îl măsor la un moment dat), chiar dacă numărul lor e în scădere, e încă suficient loc pentru mine să-mi plimb străfulgerările şi să-mi ascunz mocneala, până la genunchi în frunze moarte, cu a căror nehotărâre propria-mi nehotărâre se aseamănă. Cartiere locuite aproape exclusiv de oameni foarte bătrâni, cu vieţi întretăiate de crunte tragedii (istoria obligă), strămutări, fugi, resemnări, iubiri salvatoare, prelungite de singurătăţi interminabile, oameni pe care îi priveşti cum priveşti marea şi pe care îi respiri ca pe vântul de est, atât de rarefiaţi au ajuns. Timpii furaţi pe care îi petrec în locurile astea îmi aduc aminte ce puţin contează să fiu eu însumi, ce puţin sunt eu însumi, şi asta îmi face tare bine.
unde e strada asta? sau e secret? 🙂
frumoasa toamna ta, unde ai gasit-o, ca mie mi-a scapat cu totul in ast an
Norey, după treptele din poza cu numărul 7167 bag mâna-n foc că strada e undeva la Paris, în Montmartre (dar nu-mi mai aduc bine aminte unde). Era deja întuneric, cu toate că nu era târziu (era iarnă), şi persoana alături de care o coboram (şi despre care am mai scris oarecum nostalgic pe aici) îmi spunea că “la main courante” (balustrada din mijloc) dublă este specific franţuzească (sau pariziană? – nu mai ţin minte). Şi acum mă uit din nou, şi văd că mâna curentă din imagine nu are balustradă dublă, deci nu e din Paris, deci am scris aiurea, ca sa ma aflu-n treabă. Da’ acu’ dacă tot am scris-o…
prima cred ca e pe langa srt zambaccian, a2,3 nu ghicesc.
a patra, undeva departe de spitl municipal. a5a nu ghicesc.
a6a e prin spatele televiziunii tvr.. ft misto..
a7a as zice ca e pe langa Arenele bnr – elefterie..
dragute locuri, spatioase. bine ca era soare.
cheers
ahhh si stiam io ca o stiu. gata, am dibuit-o – strada cu scari e de faptul dealul tzacalie din cotroceni care duce la parcul romniceanu
Carolina, nu chiar.
Dar de ce vreti voi sa smulgeti corola de minuni a lumii? 🙂 Ma rog, presupun ca io am smuls-o, publicand pozele. `
Norey, toamna am găsit-o intamplator, cand imi cautam manusile. Tare m-am mai bucurat, ca nu mai stiam ce facusem cu ea.
UPC iar imi fac mari probleme cu internetul, iar scriu din gazda. Dar cand isi revine, va voi comunica ultimele date privind misterul casei din strada Gandhi (via M. Mahatma).
Vlad, nici nu stii ce bucurie mi-ai facut. Cu cita placere urcam si coboram scara aia! Jos, vizavi de ea, la no. 8, locuia cel mai bun prieten al meu din liceu (pentru ca nici liceul nu era chiar asa departe de acolo). Prin ’90, parintii lui Mircea s-au mutat de acolo, casa a apartinut cuiva care a renovat-o si pe urma a lasat-o in paragina. Intre timp nu stiu ce s-a mai intimplat acolo, nu am mai avut timp sa ma duc sa vad.
Ah da, alaturi statea un tinar si binecunoscut pianist, il auzeam din cind in cind cum studia. Pe atunci, eu si cu Mircea ne dadeam in vint dupa concertul 2 de Rachmaninov. Mircea il asculta tare, in interpretarea lui Sviatoslav Richter, inregistrat la casetofon dupa un disc vechi de-al meu. Desigur ca notele urcau scarile si ramineau o vreme agatate deasupra lor. Intr-o zi, tatal lui Mircea a venit acasa si a gasit pianistul asezat pe scarile de la intrare, ascultind. Tocmai atunci Mircea a dat muzica mai incet. Pianistul s-a ridicat cu parere de rau si a intrat in casa.
ma bucur ca ai revenit cu o noua fata a mahalalei…desi rareori am timp sa scriu, am hoinarit deseori pe strazile virtuale si m-am simtit bine vazand ca mai exista persoane pe care le mai intereseaza si altceva in afara de clubbing { in viziunea mea este doar unnume nou pt. mai vechea expresie romanesca “a taia frunze la caini”}
in fine , ce ziceam? era vorba de mahala si mi-am adus aminte de toamna… anotimpul nostalgiilor… anul acesta am intalnit-o in timp ce goneam pe sosea prin mijlocul unei campii intinse- al inceput norii erau liachii si atat de frumosi ca imi pare rau ca nu i-am fotografiat dar apoi au devenit cenusii iar atmosfera s-a lichefiat, treceam prin perdele de ploaie marunta si deasa iar campia arata ca un tablou proaspat terminat peste care ai varsat o cana cu apa… ploua bacovian si mi-am zis ca uite, iar a venit toamna
pozele sunt frumoase, mai pune si altele
As vrea sa scrii despre zone putin mai cosmopolite.De ex aeroportul Baneasa . in anii60 cin stewardezeblonde, din rdg cehoslovacia sau rusoaiece cu bonete albe si pantofi de lac cui zburdau grabite prin rotonda aeroportului. ce zici?
Una din pozele tale cu casa batraneasca langa care sade mormanul de gunoi mi-a amintit de o imagine intristatoare. Acum ceva vreme avand niste daraveri la Colegiul Medicilor am zarit in strada, langa o casa vecina de cladirea Colegiului o gramada de resturi de obiecte provenite fara indoiala din casa batraneasca. Cladirii, impopotonata acum cu termopane triviale ii fusesera smulse ramele sculptate ale ferestrelor ; delicate si savant desenate pe planseta unui arhitect de altadata, asteptau acum in maldarul de gunoaie masina salubritatii. Macar casa a fost salvata -zice un amic de-al meu! Dar din sufletul ei ce a mai ramas? Si ce a mai ramas din sufletul orasului plin de case cu suflete moarte?
In loc de poze: La München, undeva in apropierea centrului olimpic construit in aventurosii ani 70, exista o asezare pe nume Borstei. In ciuda sonoritatii, numele nu are a face in mod direct nici cu periile (Bürsten), nici nu cu oarece fire de par scurte si tepoase (Borsten), ci cu un domn Borst, industrias de pe vremuri (si inca ce vremuri, anii 20!) care a construit un cartier pe atunci modest dar foarte modern pentru angajatii lui. In principiu, niste blocuri obisnuite, cu apartamente mai degraba generoase, intre care au crescut cu anii copaci mari si multa liniste. Jean-Noel, care locuia nu demult impreuna cu Thomas 1 in Borstei (acum locuieste cu Thomas 2 linga alt parc) mi-a povestit cum e cu ferestrele de acolo, pentru cazul in care as fi vrut si eu sa locuiesc in Borstei: Intretinerea lor era foarte scumpa, pentru ca nu poate fi facuta decit de catre mestesugarii casei, care folosesc metode mai degraba manuale, cum ar fi: netezirea asperitatilor lemnului cu hirtie abraziva, intinderea mai multor straturi subtiri de vopsea cu pensula, si alte asemenea. Inutil sa mai explic ca acolo, in ciuda tuturor trendurilor, nu se vorbeste de termopane, iar ferestrele vechi de lemn sunt perfect etanse si pastreaza caldura in mod cit se poate de rezonabil. Poate ar fi fost mai bine sa trec sub tacere amanuntul, dar sinceritatea remarcata de Zaza nu ma lasa: Die Borstei este monument de arhitectura.
Mi-am adus aminte de inca un amanunt: Intre aceleasi case exista o alee cu bolta arcuita de trandafiri, un soi de tunel care se umple vara de flori si de parfum. Jean-Noel i-a spus lui Thomas 1 intr-o noapte de vara cu luna plina: Hai sa coborim in gradina si sa ne sarutam sub bolta de trandafiri! Thomas 1 a facut cu mina un semn care ar fi insemnat ceva de genul: Bah, prostii de-ale muierilor.
🙂
Tomayuan, io scriu despre ce stiu. Restul, te las pe dumneata. Am o colega extraordinara care a copilarit in Baneasa. Din pacate, nu are blog.
Titir: e epidemia de termopane. Peste tot unde te plimbi, vezi stivuite mormane de ferestre vechi, scoase la pensie, in drum spre gunoi. Tot anul trecut Institutul de Antropologie a fost inconjurat de fostele lui ferestre, care acuma nu mai dau catre nicaieri.
Scarile alea duc la cimitirul din orasul in care am crescut, credeam ca le-au refacut din betoane urate dar se pare ca Vlad le-a regasit in Bucuresti. Sa mai zica cineva ca nu traim intr-un cerc
[b]LULUUUUUUUU[/b], ce mai faci dumneata? Ce mă bucur că mai aude omul dinspre voi câte ceva!
Luni de zile mai tirziu, privesc din nou fotografia cu scarile si ma bucur. Acolo nu s-a schimbat nimic, chiar nimic!
treptele sunt din cotroceni, intr-adevar. cateva dintre ele sunt vopsite bleu-albastru, in culorile progresului, care are stadionul in vecinatate
Multumesc ca reinviezi subiectul. Parca ieri a fost.
Am gasit, pe un site prieten, strazi in trepte in Bucuresti.
Chiar daca, dezvaluind unghiul la care se formeaza curcubeul, stirbesc, iata, corola de minuni…