Am citit un foarte frumos post al Laurei despre ce făcea dumneaei de revoluţie. I-am scris şi io un comentariu, dar crez că o să-l scriu şi aici, că îmi plăcu leapşa.
Io am fost mult mai inconstient, cu ai mei cu tot. Stateam chiar in peaţa Romana, la 2 paşi de marea furtună. Pe 21 eram afară pe maidan cu băeţii (aveam 10 ani, soră-mea 5), număram elicopterele şi trăgeam cu pietre în ele (nu le nemeream, bineînţeles). După amiază, taică-meu a venit acasă, îngrozit şi surescitat. Îl mobilizaseră cu forţa să meargă la Marea Adunare din piaţa palatului, aia, ultima, unde Ceauşescu a fost huiduit şi striga: Alo, alo. Acolo s-a stârnit o mare călcare în picioare din care taică-meu de abia a scăpat, şi ne-a povestit cum a văzut oameni striviţi de mulţime. Însă Mahalaua noastră, chiar dacă era la o zvărlitură de băţ, părea aşa de departe de lumea dezlănţuită, cu casele ei pitice, încât, culmea, ne-au lăsat să ne jucăm pe-afară în continuare. Pe stradă, vecinii ieşeau afară şi discutau situaţiunea. Nimeni nu părea că se teme de ceva. Târziu, noaptea, o stranie invazie a umplut străduţele ascunse: grupuri mari de oameni răcnind: “Veniţi cu noi, veniţi cu noi”. Nici atunci nu s-a speriat nimeni.
A doua zi, pe 22, ai mei au plecat la serviciu. La un moment dat, nu au mai fost elicoptere. Maică-mea a venit devreme. A dat drumul la radio, şi acolo se auzea ceva ciudat, am fost convinşi că e Teatru Radiofonic. Când colo, picase Ceauşescu. Toată Mahalaua a început să chiuie şi să arunce cu căciulile în aer, mamăăă, dansa toată lumea pe stradă, aşa ceva nu mai văzusem. L-am aşteptat pe taică-meu lângă televizor, nu-mi venea să crez că e emisiune în timpul zilei. A venit şi el, şi împreună am ieşit toată familia în Piaţa Romană. Acolo se vindea gratis ziarul Libertatea, primul ziar liber. Am şi acum ezemplarele, am loat doă. Toată lumea era pe stradă, ne pupam cu străinii, petrecerea continua, şi niciodată nu am văzut mai mare petrecere şi veselie, şi ştiu acum, o să mor înainte să mai văz aşa ceva. A fost singura dată în viaţă când am fost toţi fraţi, nu ne-am urât, nu ne-am ascuns în mahalale noastre meschine şi infecte. Să nu-m spuie careva că n-a fost revoluţie, a fost domnule, chiar dacă a durat doar câteva ore.
Peste vreo 2 ore, au început să tragă, de pe acoperişuri, nimeni nu ştie cine şi de ce, dar atunci lumea chiar s-a speriat şi ne-am retras în cartier, apoi acasă, la televizor. Dar bucuria a mai durat, încă vreo săptămână, şi eu am avut cea mai mare vacanţă de iarnă din lume, că am început şcoala de abia la 1 februarie, şi acolo profele care ne bătuseră la cap cu Ceauşescu şi partidu parcă nici nu mâncaseră usturoi, iar vecinul meu, Bebe ţiganu, a căzut pe gheaţă şi şi-a rupt un picior şi şi-a scos carnet de revoluţionar.
P.S. : Ieri în tramvai, era plin de copii. Pe la mine prin cartier, tinerii nu sunt nici emo, nici rebelde (nu ştiu exact ce înseamnă astea, dar aparent sunt la modă astăzi), toată lumea e manelistă. Aşa că bubuiau mobilele cu manele, ce mai, veselie mare. Mi-aduc aminte patru versuri enigmatice, dacă ştie careva ce înseamnă să-mi zică şi mie:
Mă dărâmă greutatea
Şi când scot pachetele
Scot pe toate părţile”
Tocmai începusem să mă simt bătrân când în tramvai s-a urcat un domn mai bătrân ca mine, foarte ponosit şi foarte beat. A început să danseze pe manele, spre fericirea şi uralele pasagerilor, apoi obosit, a nimerit din câteva încercări un scaun, a zâmbit ştirb şi a ridicat două degete, în semn de victorie: “Trăiască Revoluţia Română!”.
Şi trăieşte, domnule, trăieşte.
P.P.S.: Dau leapşa la toată lumea, că-s tare curios.
Ah, Vlad. Drept să spun, ăsta este unul din lucrurile pe care (între timp) nu îmi (mai) face plăcere să mi le amintesc. Dar fie leapșa leapșă și mahalaua Mahala. Scriem, deci, aici.
Aoleu, ce e aia emo si alalalt???
O sa iau si eu leapsa asta de bunavoie si neseilita de nimeni.
Vlad, apropo de manele siderante, dar si de oameni interesanti: La ultima mea vizita la Dan si Fernanda (de la care, daca ne gindim ca io onorez Bucurestiul cu prezenta mea de doua-trei ori pe an, nici nu a trecut chiar asa de multa vreme), mi-a fost povestita urmatoarea manea plina de insinuari, auzita la iesirea statiei de metrou, aia de vizavi de Bellu:
“Am ceva ca sa-ti ofer.
(Stii tu la ce ma refer.)”
Fernanda a ajuns acasa rizind in hohote, iar Dan a asteptat cu mare interes sa afle de ce.
jur sa termin leapsa pana pe 1 februarie…ca vreau vacanta prelungita:)
In saptamina cu fierbere am fost intr-o tabara de matematicieni si nu am avut habar de nimic.
Am plecat luni dimineatza (era 18 decembrie?); cu o seara inainte auzisem ceva la Europa Libera, apoi s-a dat alarma in MApN si l-au chemat pe tata la serviciu. Nu s-a mai intors acasa pina pe la mijlocul lui februarie. Am inteles ca e nasol, dar nu era foarte clar ce, ceva cu unguri.
Apoi vreme de o saptamina nu am stiut nimic. Vineri dimineatza, la finalul taberei, era programat un concurs, un fel de avanpremiera a olimipadei judetzene. Eram in Piatra Neamt asa ca inainte de test, m-am plimba o tzira pe la Gradina Zoologica. De acolo de deasupra gradinii poti sa vezi tot orashul, dar vezi numai blocurile, nu si furnicile care il populeaza. Nu am vazut nimic interesant, dar am auzit niste scandari si niste pocnitori. Erau focuri de arma, trase la misto, fiindca nu erau teroristii chiar la Piatra Neamt. Am coborit de munte. In loc de examen, am fost bagati la un prinz ceva mai devreme si in autobuz si valea acasa, la Roman.
L-am vazut pe Dinescu la televizorul din cantina si nu am inteles nimic. Nu am inteles nimic chiar si la ore bune dupa ce am ajuns acasa, cred ca imi ramses gindul la testul care nu s-a mai dat. Revolutia, ca in Provincie, nu a fost nici o scofala, dar cea mai dragutza poveste a venit in seara lui 22.
Unchiul meu (care, de bagaretz ce era, urma sa fie ales shef de sindicat si dat afara, in mai putin de doi ani dupa aceea) se dusese sa reprezinte poporul la “sfatul popular”. Acolo, poate sub efectul transmisiunii tv, poate datorit unor telefoane bine intentionate, s-a hotarit ca populatia sa fie anuntata sa nu bea apa de la robinet in urmatoarele zile, pentru ca nu se stia daca nu cumva o otravisera teroristii.
Asta nu era nici o revolutie: apa oricum venea in Roman numai doua-trei ore pe zi. Nu stiai niciodata cind vine apa, dar stiai sigur ca se ia la 10 seara. Era un automatism, in fiecare seara, la zece fara ceva, umpleam ele doua galeti de 10 litri, sa avem ce bea, cu ce ne spala a doua zi. Ba un alt unchi de al meu, mic secretar de partid construise undeva, intre blocuri, o fintina. De obicei nu luam apa de acolo, nu doar pentru ca pinza freatica era poate plina de pipi, dar bagabontii faceau cu certitudine pipi in ea direct.
Dar acum, caz de urgentza majora, mama m-a facut stafeta sa aduc apa de la fintina. Coada era lunga, zeci de oameni – cam ca in urma cu doi-trei ani, cind Romania terminase de platit datoriile externe, iar noua nu ni se mai dadea apa decit duminica. Cei de la coada erau, multi, copii ca si mine, colegi la scoala din spatele blocului. Vorbeam cu ton seriosde zvonul ca apa e otravita, si despre cum tzara si partidul or sa mearga poate mai bine fara Cizmarul si Sinistra. Dupa aproape o ora de stat la coada si dupa un ultim efort al caratului, ma cam incalzisem, asa ca ajun in casa am dat e git, rapid, doua cani de apa de la robinet.
Am supravietuit. Ce-i drept, asta imi rapeste dreptul de a declara, ca altii, “pentru asta am murit la Revolutie?”.
Hă, hă, asta e chiar mişto.