În excelentul său îndreptar, “Cum să fii un geniu”, Jean Baptiste Merluche dedică aproape trei capitole comportamentului geniului în societate. Aceste noţiuni sunt astăzi de domeniul culturii generale, însă am să le reamintesc, pe scurt, probabil pentru că resimt o plăcere sadică în a vă plictisi. Ca să fii un geniu (sau dacă eşti deja), trebuie să-ţi urăşti părinţii şi pe toţi oamenii în general, să nu te speli în buric nici pe cap, să suferi de o boală gravă şi de una psihică, de care să mori tânăr. Duşmanul cel mai crunt şi antonimul geniului, conform autorului, este femeile. Acestea trebuie să te rănească permanent şi să le răneşti şi tu pe ele. Viaţa amoroasă trebuie să fie agitată şi fără sens, femeile trebuie să fie cât mai multe sau de loc. Căsătoria este cel mai grav lucru, social vorbind, pe care un geniu îl poate comite. Aşa ceva pur şi simplu nu se face. (Dacă chiar nu ai încotro, poţi să o ceri, dar ea să fugă cu altul deşi tu te coborâseşi în jos luceafăr blând pentru ea.)
În majoritatea cazurilor, geniile respectă regulile domnului Merluche. Sau aşa pare. Există însă cel puţin o excepţie, şi încă ce excepţie, că dă tot regulamentul peste cap. Ea se cheamă Johann Sebastian Bach. Bach a respectat câte ceva din etichetă, şi anume a orbit, însă în rest toată viaţa lui a fost pur şi simplu o ruşine pentru neamul geniilor. A muncit ca să-şi câştige existenţa, cu conştiinciozitate şi supunere. Şi, cel mai uimitor: a fost un familist convins. Poate cel mai mare familist, pentru că nu cred că există familie mai cunoscută pe lume decât familia Bach. A avut o soţie, căreia i-a fost credincios până la moartea ei prematură, cu care a avut şapte copii (cu soţia, nu cu moartea). Apoi încă una, pe mult iubita Anna Magdalena, căreia i-a fost credincios până a murit el şi cu care a avut treisprezece copii. (În treacăt fie spus, dintre tot copiletul, unul singur a avut mai târziu un comportament conform cu eticheta geniului, Wilhelm Friedemann Bach)
Când eram mai mic, enigma lipsei de genialitate a celui mai mare geniu din câţi au existat m-a nedumerit profund. De abia mult mai târziu am înţeles, pe când citeam Cartea lui Enoch, despre care v-am mai povestit. Unul dintre primele romane fantasy ale omenirii, acest text venerat de Biserica Ortodoxă Etiopiană, referit în Biblie, tratează, printre altele, despre ceata de îngeri a lui Semiazaz, care, deşi avea misiunea să-i supravegheze pe oameni, s-au îndrăgostit de femeile acestora şi le-au făcut şi copii, nişte uriaşi care aparent erea foarte răi, drept pentru care au fost toţi căsăpiţi, iar îngerii - înlănţuiţi pentru şaptezeci de generaţii.
Aparent nu toţi. Este clar acum că Bach este unul dintre îngerii din aceea vreme. Unul întârziat, dar inconfundabil. Are toate criteriile: era un cunoscător al tainelor universului, care sunt toate cuprinse în muzica lui. S-a îndrăgostit de femei omeneşti. Cărora le-a făcut copii. Dintre aceştia, cel puţin unii au fost uriaşi (J.C., C.Ph.E, W.F., J.C.F.).
Mai mult, gestul lui, de a se căsători şi de a avea copii, devine, în această lumină, unul de mare revoltă, în spiritul lui Semiazaz, pentru că îngerii nu au voie să interacţioneze astfel cu oamenii. Aşadar, viaţa lui Bach este până la urmă scandaloasă, dar într-un mod mistic şi mai subtil, demn de un geniu de calibru bachian. Puteţi aşadar răsufla uşuraţi, codul genialităţii nu e încălcat.
În ultimii ani, văzând destule chestii, am putut împinge teoria mai departe. Credeţi-mă, să te căsătoreşti, să ai copii, să fii fericit, e o realizare imensă. În ciuda aparenţelor, foarte puţini reuşesc. Nu e nimic comun în asta. Nu trebuie să fii geniu ca să ai o viaţă vraişte. Din contră, ca să ai acea viaţă pe care uneori, în anii noştrii tineri am dispreţuit-o şi am considerat-o burgheză, trebuie să fii un geniu, şi nu unul de ordinul doi. Unul angelic, mai presus decât luceafărul. Dacă ai reuşit asta, nu mai trebuie să nu te speli, nu mai trebuie să găseşti teoria unificatoare a câmpurilor (deşi nimic nu te împiedică, vezi tot exemplul lui Bach), pentru că deja ai făcut enorm.
Şi dacă nu eşti un geniu angelic de rang înalt, nu dispera, mai ai o şansă. La urma urmelor, există şi familii în care bărbatul nu e genial. Îl poţi lăsa pe celălalt să facă treaba, mai ales dacă este o femeie, pentru că femeile sunt alt tip de creaturi, foarte vechi, şi mult, mult mai deştepte şi mai puternice decât cel mai înalt înger rebel genial.
). Eu zic ca in idea asta nu sta genialitatea feminina influentata de vaicarelile moderne din revistele cosmopolite. Dincolo de reviste, familia este usa inchisa. Ce se leaga si se dezleaga acolo nu e in functie de genialitatea unuia dintre soti. Secolul nostru traieste durerea devalorizarii acestui nucleu estential nu doar in perpetuare, ci in nasterea geniului insusi. Sensul unei singure relatii in care iti concentrezi intreaga existenta s-a dizolvat intru dobandirea placerilor efemere. Femeia a invatat, s-a adaptat si a ridicat scutul sa-si ascunsa slabiciunea numita feminism, maternitate, fidelitate. A nascut in ea testosteronul psihic. Care indrazniti sa o condamnati? Poate vreun geniu rebel, cum zicea Vlad…
Si Socrate a avut-o pe Diotima lui; cind nu stia el ceva, se ducea si o intreba pe ea, care le stia pe toate.
