Îmi imaginez timpul ca pe o mare găină, înaintând în sacade. Poate că aţi observat cum înaintează o găină, mai intâi corpul, apoi capul. Tot aşa şi timpul; iar noi ne aflăm în capul găinii, şi, privind corpul, ne minunăm de discontinuităţile din trecerea lui.
Dacă aş trage cu arcul, de la balcon, o săgeată de care aş fi legat mai înainte o sfoară, cu celălalt capăt legat de balcon, şi aş nimeri în blocul de vis-à-vis, Calea Rahovei ar înceta brusc să mai existe. Repetând de suficiente ori gestul, aş putea desfiinţa tot oraşul.
O lege bine ştiută de cei din branşă spune că, oricât de bine ai cânta la acordeon, nu poţi depăşi o anumită sumă de bani în tramvai, sumă care de altfel variază foarte puţin. Se spune că însuşi Orfeu, în tramvaiul treizeci şi doi, de abia a reuşit să câştige, la o tură, cât să-şi ia o cafea slabă. Nu arta contează, ci caritatea. Ca cerşetor, nu trebuie să dai nimic înapoi, altfel donatorul nu mai ajunge în Rai.
Azi am plecat cu Nusitatu la vânătoare, pe de-adevăratelea, nu pe bloguri, nu în lumi virtuale, ci pe bune, doi vânători bătârni şi solitari, umăr la umăr, rânjind pe sub mustăţi. Şi, într-adevăr, în dumbrava de bambuşi despre care v-am povestit cândva (locul precis în care primăvara soseşte în Bucureşti), mugurii erau verzi şi viguroşi. Primăvara era acolo. Desigur, l-am descoperit pe Nusitatu, nici nu era greu. Nusitatu este un imens ţigan nomad care a mers prin toată lumea şi a văzut multe, a luptat în războaie, eheei, sunt multe de spus despre el, poate vă mai spui io altă dată, sau vă zice el.
Nu sunt coerent, e sâmbătă şi m-am relaxat ca o meduză care se usucă încet în soare.
