Îmi imaginez timpul ca pe o mare găină, înaintând în sacade. Poate că aţi observat cum înaintează o găină, mai intâi corpul, apoi capul. Tot aşa şi timpul; iar noi ne aflăm în capul găinii, şi, privind corpul, ne minunăm de discontinuităţile din trecerea lui.
Dacă aş trage cu arcul, de la balcon, o săgeată de care aş fi legat mai înainte o sfoară, cu celălalt capăt legat de balcon, şi aş nimeri în blocul de vis-à-vis, Calea Rahovei ar înceta brusc să mai existe. Repetând de suficiente ori gestul, aş putea desfiinţa tot oraşul.
O lege bine ştiută de cei din branşă spune că, oricât de bine ai cânta la acordeon, nu poţi depăşi o anumită sumă de bani în tramvai, sumă care de altfel variază foarte puţin. Se spune că însuşi Orfeu, în tramvaiul treizeci şi doi, de abia a reuşit să câştige, la o tură, cât să-şi ia o cafea slabă. Nu arta contează, ci caritatea. Ca cerşetor, nu trebuie să dai nimic înapoi, altfel donatorul nu mai ajunge în Rai.
Azi am plecat cu Nusitatu la vânătoare, pe de-adevăratelea, nu pe bloguri, nu în lumi virtuale, ci pe bune, doi vânători bătârni şi solitari, umăr la umăr, rânjind pe sub mustăţi. Şi, într-adevăr, în dumbrava de bambuşi despre care v-am povestit cândva (locul precis în care primăvara soseşte în Bucureşti), mugurii erau verzi şi viguroşi. Primăvara era acolo. Desigur, l-am descoperit pe Nusitatu, nici nu era greu. Nusitatu este un imens ţigan nomad care a mers prin toată lumea şi a văzut multe, a luptat în războaie, eheei, sunt multe de spus despre el, poate vă mai spui io altă dată, sau vă zice el.
Nu sunt coerent, e sâmbătă şi m-am relaxat ca o meduză care se usucă încet în soare.
Adevărată constatarea cu acordeonul. În tramvai, variaţii sezoniere importante cred că se înregistrează la achiziţiile de şerveţeleee parfumateeeeeee. Pentru leucoplastu cu rivanol cred că vânzările cresc după calamităţi naturale şi toamna, când mustul se face vin şi toată lumea e puţin ciupită şi cu chef de scandal. Da uite că am sărit de la public performance la comerţ. Aşa-s eu, materialist, ca toţi ţiganii care nu ştiu să cânte.
Sa nu stati prea mult la vinatoare, ca se raceste mincarea. Va fac mincare din aia indiana, cum va place voua.
din pacate,viteza cu care ne afisam inteligenta este cu mult mai mare decit aceea prin care ne etalam caracterul.Exista ,asadar, o paradigma a inteligentei bazata,bineinteles,pe o regula falsa si una tirzie a caracterului sprijinita pe intelepciunea inutila.De aceea, ideile,dialogurile,prietenii,pisica sunt,fundamental,altele.
Doru, lasind si de data asta ornamentele baroce la o parte, din mesajul tau singura fraza cu adevarat inteligibila este prima. Eu iau aceasta fraza ca pe o jignire – nu numai la adresa mea. Si nu este nicidecum prima data.
Asta era intentia ta?
dar cine esti tu bre pinochio ca sa hotarasti care e mesajul meu?
apropo:tu ai intentii?
OK, pauza s-a terminat. Ignore.
Doru, mă întreb ce ştii dumneata despre caracterul nostru. Ce ştii despre noi, în general. Dar adesea am constatat că, în timp ce dragostea e cunoaşterea ultimă, ura e ignoranţa supremă. Se poate aplica şi la forme mai atenuate, simpatie, antipatie…
chiar vlad,ce stiti voi despre caracterul meu,ce stiti voi despre mine in general?.Dar adesea am constatat ca daca ura e ignoranta suprema,ironia fitzoasa e mama acesteia.
Hei, doru, niciunul dintre noi nu a avut nimic cu tine (şi în continuare nu are). Tu eşti cel care ne tot dă bobârnace. A. se luase de tine, dar A. nu e pe aici, în schimb dumneata te iei de toată lumea. Aşa că întorsul argumentului nu se fondează pe nimic, nene. Personal, pe mine nu mă deranjezi, însă dacă îmi superi musafirii, trebuie să mă bag şi să te rog să n-o mai faci, sau, dacă o faci, să pricep şi noi, şi cum, şi de ce. Că io tot n-am înţeles.
Imaginea timpului ca o gaina ma amuza si ma fascineaza in acelasi timp, daca o asemenea combinatie este posibila. Gaina este cel mai prost animal pe care il cunosc. In plus, mai are si felul ei de a merge si mai ales de a se uita la ceva cu un singur ochi. Se spune ca este si foarte usor de hipnotizat, cum bine stie orice sarpe. Ei, si in conditiile astea, sa iti imaginezi gaina ca pe un animal monumental, ca pe un monstru sacru… Miscarile ei stupide capata dintr-o data o cu totul alta semnificatie, devin magice.
I am impressed! 🙂
nu vorbim despre un tratament aprioric egal pentru toti musafirii? Bun,daca ai uitat,tu esti cel mai in masura sa revezi istoria conflictelor dintre musafiri.De ce unii beneficiaza de mai multe prezumtii decit altii,este o alta intrebare la care as vrea sa raspunzi.
Nusitatu asta, aparent, este un Ullyse modern 🙂
Hei, Femina, foarte bine spus. Doar că e un Ulise care a luat-o pe Penelopa cu el 🙂
Mai precis, m-a luat Penelopa cu ea. Hai să vă spui povestea. Penelopa mea – chiar aşa o cheamă, Penelopa, că e ţiganca şi ea, deci, conform Madelinei, nu cade în categoria gagici – Penelopa aşadar trăia bine mersi într-un sat pierdut în Anzi, la întâlnirea dintre un Râu şi Celălalt Râu. Pentru că oamenii din sat nu plecaseră niciodată mai departe de o aruncătura de săgeată otrăvită de sat, nu ştiau că mai sunt şi alte râuri aşa că nu găsiseră de cuviinţă să le numească în alt fel. Confuziile erau minime. Dacă cineva vorbea de un râu îi zicea, de pildă, “la râu”, iar când se vorbea de celălalt râu foloseau termenul adecvat. Penelopa însă, care era fata vrăjitorului din sat (şi căruia oamenii îi ziceau Vrăjitorul, că altul nu mai cunoşteau), avea bănuielile ei că tre să mai fie pe undeva şi un al treilea râu ba chiar mai multe. Avea, aşadar, o natură bănuitoare şi aventuroasă care avea să o poarte spre ţiganul ei pe care îl văzuse într-o zi, limpede ca lumina zilei, ziua adică, oglindit în fundul unui cazan.
Asa ca Penelopa începu să se pregătească de drum. Acum , dacă mă gândesc bine, nu mai ştiu dacă o cheama într-adevăr Penelopa sau nu, că ea sărăcuţa n-are buletin şi, cunoscându-i pe oamenii din sat, se prea poate să o fi numit Fata Vrăjitorului (că şi el, o singură fată avea). Dar de dragul epopeii să rămânem consecvenţi. Penelopa aşadar se pregăti de drum. Îşi luă cu ea doar o ceaşcă de cafea caldă şi la răsăritul soarelui chemă printr-un gângurit îngerul care o păzea. Se instală binişor pe spatele lui şi începu să îşi soarbă liniştită cafeaua în timp ce îngerul se înălţa cu bătăi rare de aripi spre cerul încă neterminat. După câteva ore îngerul făcuse înconjorul planetei de şapte ori câte şapte ori dar Penelopa, adâncită în gânduri şi tot sorbind din cafea, uitase să se mai uite la drum si să îi spună îngerului când să se coboare pe pământ. Îngerul se uita din când în când peste umăr dar nu îndrăznea să o tulbure pentru că îngerii, se ştie, sunt blajini şi curtenitori. În cele din urmă hotărî totuşi să coboare la gura unei peşteri de unde izvora o apă cristalină, şi să işi ude niţel penele încinse, fără să o deranjeze pe Penelopa din visare. Cum îngerii trăiesc în afara timpului, însă, al nostru zăbovi la gura peşterii puţin mai mult de un an, timp în care Penelopa rămase mută, adâncită în visare, sorbind neîncetat din ceaşca de cafea mereu plină şi fierbinte.
La sfârşitul unui august plin de greieri, se pomeni prin partea locului un ţigan (ăsta o să-l numim nusitatu ca să umplem cadrul de sentimente familiare) care, deşi imens, habar n-avea că lumea e şi ea imensă. El ştia un singur izvor, cel de la gura peşterii, din care bea o dată pe an, şi auzise uneori, în legendele tribului său, că în alte părţi există râuri largi şi oamenii beau din ele zilnic. Dar fiind un ţigan practic şi lipsit de talent considera aceste lucruri basme.
In ziua aceea însă priveliştea îngerului care se bălăcea în apa joasă a pârâului îl nedumeri. Cum era puţin naturalist, se apropie să examineze lighioana împănoşată şi, din aproape în aproape, ajunse să se caţere pe spinarea ei. Complet pierdut în examinarea miraculoaselor pene care, smulse, creşteau la loc cât ai zice “caiman” nusitatu nu observă că îngerul, răcorit în sfârşit, se îndepărta din nou de solul bogat al pădurii ducând pe spate preţioasa lui comoară, acum îndoită. Îngerul, fiind spirit pur şi neavând corp, nici mecanoreceptori nu avea, aşa că nu simţi nici el că se schimbase ceva în greutatea pe care o purta.
Nu mult timp trecu peste cei doi călători şi pe sub îngerul lor înainte ca privirile lor, ale călătorilor, să se întlnească şi să îi scoată dureros din preocupări. nusitatu constată uimit că avea braţele pline cu pene de diferite forme şi culori. O alese pe cea mai frumoasă şi i-o întinse cu un gest larg Penelopei. Aceasta, la rândul ei, constată că i se golise ceaşca de cafea şi că din ea, ca ca din cazanul de demult, îi zâmbea plin de zaţ chiar mustăciosul ţigan care îi întindea acum o pană. Aşa că întinse amândouă mâinile şi le afundă în mormanul de pene pe care începu apoi să le azvârle peste lumea de dedesubt, umplând cu ele toate râurile până la mare. nusitatu, în timpul ăsta, cu un zâmbet nătâng, smulgea alte şi alte pene care pe dată creşteau la loc, şi i le întindea Penelopei să picteze ea lumea cu ele. Şi uite-aşa v-am spus io povestea fără de sfârşit.
🙂
nusitatu e un coelho al tiganilor. 🙂
faina povestea, dar nu m-am dumirit de ce-i da pene penelopei si cercei de la marijuana unei iubiri acceptabile. in fine, nu e treaba mea. bine ca ingerul ii tine acum stransi intre aripile sale si le poarta de grija.
Romancuto eu sa stii ca am luat-o ca pe un compliment. Comparatia cu Coelho adica. Sarumana. Si ca sa iluminam problema, iubirea mea cu cercei, numita Penelopa, e o iubire atot-cuprinzatoare si perena, singura iubire care poate fi acceptabila. Dupa legea tot sau nimic. 😉
“Penelopa” e nume grecesc, nu tiganesc.
Pai da, Livia, o fi. Dar asta ma duce cu gandul la un comic care se intreba pe scena “Daca Isus era evreu, de ce avea nume de portorican?”
“Penelopa mea – chiar aşa o cheamă, Penelopa, că e ţiganca şi ea,[…]” asa zisasi mai sus. cum ar veni, afirmi ceva de genu’: o cheama penelopa ca e tiganca (si ea, ca si tine). rezulta ca penelopa e nume tiganesc. or nu e. io de-asta ma luasem.
altfel, sa fie sanatoasa tiganca cum e purtand nume grecesc.
Da, nu zisei că nu e nume grecesc, de fapt mă gândisem că e un nume neobişnuit şi mitologic chiar, aşa cum ne plac nouă ţiganilor. De fapt nu prea ştiu care sunt numele alea ţigăneşti…În afară de Piranda, care pare autentic, altele nu mai cunosc. Poate face Vlad un post despre asta. 🙂
Nume tiganesti? Vandana 😉
Un amic gay din Romania, mic, brunet si dulce de felul lui, s-a insurat odata cu o olandeza zdravana, evident blonda, cu un cap mai inalta ca el si care purta 42 la pantof. In plus, avea trei prenume in combinatie monumentala, din care, ce pacat, nu imi mai amintesc decit Penelopa.
Just couldn’t resist! :-)) Pe de alta parte, aici se vede cum Penelopa poate la fel de bine sa fie si nume olandez.
Lol. Mda, poate să fie şi nume de papagaliţă cred. Sau de obiecte inanimate. Vandana îmi place, sună războinic. Parcă se potriveşte într-o frază de genul “Lasă că o chem eu pe Vandana şi te face praf”. Adicătelea nu ca referinţă la farmecele ei femeieşti.
Pe vremea cind eram student si mahalaua Crangasului se demola, in plina vara fierbinte si prafuita, veneam odata acasa cu autobuzul 138. A oprit imediat dupa Podul Grant, undeva in mijlocul molozului. O ceata de tiganci de virste varii a coborit si, inainte sa se inchida usa in urma lor, am auzit: Hai fa Vandano, vino ‘ncoa!
Hai bafta, sa aveti parte da bistari misto si da bulan maxim, mancavash. Ie-te aci la mandea nume sucare: Portocala, Stralucirea, Loventa, Olimpiada, Beijina, Shachira, Zaraza sau Minunata, Dafina, Buclitza, Draghina, Pamela (remember: oh, Bobby, I’m so confused…), Artificia, Printesa.
Si acu’, let’s tanana…
http://youtube.com/watch?v=TmhA1993LWY
Da Divina ? Nu suna bine ?
Da, Divina sună poate prea bine. În penultima mea gardă am întâlnit o ţigancă numită Mândra. Printre picături am mai cules Argentina, Columbia (nu, Peru nu…), Portugalia şi în general nume de ţări sfarşite în vocale feminine, ocolind, se pare, ţările africane (rasism?). Pentru bărbaţi se pare că sunt la modă numele de fotbalişti şi actori cu muşchi. Am şi câteva nume de familii din mahalaua copilăriei mele : Gogan, Goranda, Pandele, Grinu. Toate familii cu tradiţie, prima originară dintr-un sat numit, poetic, Faraoani…
Şi uite aşa s-a făcut post de ţigani. Cum zice Madelin, leţ tanana mâncavaş…şi mişto avilean la toţi nomazii…