Ce zi frumoasă, cum zicea cineva. Îmi terminasem treburile în oraş, şi mă întorceam spre Rahova. Aşteptam metroul, relaxat, sprijinit de perete, ascultând manele la telefonul mobil. Lângă mine, pe peron, stătea un tânăr înalt şi blond, cu privirea fixă în depărtare. I-am urmărit-o, mergea către o gagică de vis-à-vis, de dincolo de linii, de pe peronul celălalt. Ea îl transfixia în acelaşi fel. Băi, aproape că puteai să pui mâna pe privirea dintre ei, ba chiar să te agăţi de ea, ca de un cablu solid, cu amândouă mâinile, şi să treci liniile ca un acrobat. Şi mişcările le erau sincronizate, el înclina capul, îl înclina şi ea. La un moment dat, el a schiţat, în glumă, gestul de a face un pas, peste hău, ea a zâmbit. De departe a început să se audă respiraţia metroului; ochii ei s-au umplut de lacrimi. Dacă aş fi fost mai tâmpiţel, m-aş fi gândit că metroul n-are cum să treacă, o să se împiedice de privirea aia, o să deraieze, o să fie o mie de victime şi o să apar la ştiri, mama, sunt la televizor, şi cei doi tineri o să fie aruncaţi în închisoare pentru tare multă vreme, şi vor săpa tunele ca să scape şi să se regăsească, care vor nimeri din greşeală în tunelul metroului, dar pe peroane diferite, exact ca acum. Dar cum sunt băiat deştept, ştiam că metroul nu se împiedică de nimica, şi aşa a şi fost, era metroul de pe partea noastră, şi eu şi băiatul ne-am urcat în el, o clipă s-au mai privit prin geam, dar eram deja departe, atenţie se-nchid uşile, urrmează staţia cu peronul pe aceeaşi parte.
Ştiu, siropos, dar pe bune că aşa a fost, ca maneaua de pe telefonul meu.
De fapt metroul n-a ajuns nicidecum in statie, privirea dintre ei, cristalizata de sarea din lacrimi, s-a transformat in sine subtiri, vibratoare, urcatoare spre stea, iar metroul le-a urmat firesc. Sinele vechi se dezmembrasera, putrezisera fiarele ca lichenii de pe pietrele indreptate spre miazanoapte, peroanele se chircisera si se scufundasera in pamant ca in nisipuri miscatoare. De ultimul vagon s-au agatat in zbor si statiile doua, si acum voi rataciti cu totii, cei o mie si trei, plus guristul din casti, spre capatul galaxiei, statia cu peronul pe partea stanga. Doar peste douazecisi de ani sa mai fie vreo speranta ca cei doi sa clipeasca si totul sa redevina banal. Sau sa tresara, la sunetul telefonului tau, si sa-si mute involuntar privirea…
Dar probabil sunt eu cam prostuta si vad numai peroane diferite, despartite de nimic si totusi de tot. Ca, daca as fi mai desteapta… Tunele?
Dom’ne, de-ar fi manelele asa!
Cred ca asta este soarta ta, Vlad: 3 sa scrii manele din astea.
Comunitatea gay din München are vreo doua reviste ale ei, pe care le gasesti prin Glockenbach aparute o data pe luna. Toate au mica publicitate, din care cele mai multe anunturi sunt, ati ghicit, matrimoniale. O categorie ciudata, heterogena, cu o eticheta eufemistica, pentru ca nu de matrimoniu este vorba acolo. Dar asta e alta poveste.
Printre ele, ma apucasem intr-o vreme sa colectionez anunturile de genul “Ne-am vazut in metrou in statia X, erai imbracat asa si asa, mi-a placut atit de tare de tine, da-mi un telefon la 0170 123456.”
N-ai idee cite anunturi din astea se adunasera! cite 2-3 in fiecare luna, ani si ani de zile…
da, privirile din ochi in ochi sunt riscante. masoara distanta de dispozitie si de orientare dintre doi. si se prea poate sa faci involuntar un pas in spate.
…dar de ce colectionam eu acele anunturi (domnu’ Inginer nu pierdea ocazia sa ma intrebe daca imi caut pe altcineva): Ma gindeam sa scriu un fel de roman epistolar, un roman din anunturi. Oare care ar fi fost firul epic? Cum ar fi trebuit sa mearga povestea? Ce se intimplase inainte sa asculte Vlad manelele in statia de metrou? Si ce avea sa se intimple dupa? Si incotro ar fi trebuit sa mearga toate astea?
da, stiu si io un tip gay care a scris despre cum si-a cunoscut amoru’ la metrou’ din b.
oricum, melting…
Eu zic ca intre cei 2 trecea mai mult decat un tren de metrou. De fapt noi toti ne dorim o jumatate risipita in univers pentru ca apoi s[ alunecam spre ea si sa evadam.
Dar tu? Ce rol aveai pe langa cei 2? 🙂
Deus ex machina?
Doamne ce nebuni frumosi sunteti! Vkadutz arunca o piatra un bulgare si voi in faceti omuletz de zapada! Insa nu e nimic special! Si eu m-am jucat cu fete de pe peronul de vis-a-vis! E doar un test, sa vezi daca mai poti!
Parerea mea!
😉
Artistu, vere, aşa, şi io m-am mai jucat cu peroanele, dar aici era altceva.
Muumipeiko : 🙂
Baldovin, sincer, nu prea ştiu ce rol am io, iniţial m-am gândit să scrijelesc în piatră, undeva, povestioara asta, ca să le fac celor doi favorul nemuririi, dar după aceea mi-am dat seama că ar fi un gest superflu. Aşa că n-am nici un rol, crez.
Vladeus ex machina zboara gratios scoborandu-se peste intreaga scena, sustinut de lanturi groase de aur. Din telefonul mobil se aude o voce ´Vorbeste lumea de noi/Ca ne iubim amandoi/Lasa lumea sa vorbeasca/Noi s-avem dragostea noastra´. Indragostitii sunt reuniti si traiesc fericiti pana la adanci batraneti. Vladeus pierde metroul. Profitand de inmarmurirea generala, cineva subtilizeaza discret lanturile de aur cu tot cu telefonul mobil din care vocea Romicai rabufneste cu patos: ´Eu nu pot sa creeed…´
Poezii. Guri de poeti prin mahalale. Muumipeikko, Vladeus din macara nu prea avea ce rol providential sa joace. Tanarul, saracul, poate. De ce se urca oamenii astia in metrou dupa ce se promit in priviri? Poate e cum zice artistu, doar un joc. In care caz Vlad nu a asistat la o poezie ci la o tragedie. Era un filmulet oarecum despre asta, despre jocuri in metrou, cu niste actori, sunt sigur ca l-ati vazut pe youtube, nu reusesc sa-mi amintesc numele. Unii insa cred ca mai exista poeti si in metrouri. Si de ce n-ar fi…Dragostea, fluid greu, gros, intunecat la culoare si intepator la gust, dar nesfarsit parfumat, patrunde in orice loc decliv. Primavara cand incep ploile cele mari inunda tot cartierul de ajung pana la etajul patru strigatele de ajutor ale pisicilor. Cumva se salveaza toata lumea. Sau aproape toata lumea. Mai mereu, cand se retrag apele ei, raman pe strazile umede cate doua, trei cupluri transformate in sirene si tritoni…Chiar asa, l-am facut pe Poseidon zeul iubirii. Sâc
Suntem în ape adânci, aicea.
(un comment e ca o fapta buna?)
🙂
da de fapt daca era asa frumos n-ar fi trebuit sa ia metrou’, ce-s masochisti? sau o fi vreo rima poetica de-a lui Vlad, nu ceva real, palpabil in metrou
Livia, noi n-am mers niciodata cu metroul impreuna. ca sa vezi, ciudat.
Dragostea in panta, la asta nu m-am ganditara…
Oooof, viata mea.
Da, categoric, Poseidon poate fi zeul iubirii. Eu votez pentru.
ba io cred ca metroul e, printre altele, o masinarie a dragostei (sa nu mai vorbim de mirosul de fiara, biblioteca rulanta, cotetul cu gaste, jungla, sauna, etc.)
io, cel putin, ma gandeam de multe ori cum ar fi sa-mi intalnesc “iubitu'” la metrou, ca sa vedeti ce patetice sunt gandurile omului. Si stateam si cujetam la asta in “gara” Victoriei, cand tzac-pac, a venit metroul, am urcat, m-am fatait vreo 2 secunde si pe cine observ chiar langa mine, rasfoind nu stiu ce revista de-aia, “gratis”? Pai era chiar el, nu glumesc, iubitul meu imaginar, am schimbat doua vorbe si la urmatoarea oprire am coborat pe usi diferite. Si, dupa “atentie, se-nchid usile”, mi-am zis: “no (ca ardelenii), ioi istenem, ce fain” (hehehe, scuze pentru comentariul asta aiurea) 🙂
Dragii mei dragi, si dragele mele drage, dar aici incepe sa prinda forma exact romanul la care ma gindeam. Si interesant este ca devine un roman in variante, gen “Lola rennt”.
Totul incepe cu Vlad ascultind manele la mobil. (Nu as putea sa spun de ce, dar chestia asta mi-o inchipui cel mai bine in statia Obor, in nici un caz in alta. Vlad, e vreun simbure de adevar aici?) Cei doi se despart bine mersi, Vlad pleaca cu metroul.
Varianta Muumipeikko: Cei doi ajung happy together. Vlad pierde metroul. (Sau Metroul, cu majuscula?)
Varianta Mira: Cei doi au o scurta conversatie in metrou (Dumnezeule ce curaj din partea ta, Mira!), concluzia este pozitiva, totusi cei doi se despart din nou. Vlad merge in acelasi metrou, continua sa asculte manele, jubileaza cind cei doi stau de vorba, ramine cu gura cascata cind o vede pe Mira coborind.
Varianta nusitatu: Tsunami in tunelul metroului, cei doi se transforma in sirena si triton, happy together. Vlad se salveaza agatat de lanturile de aur ale lui Muumi, isi pierde telefonul mobil, dar, ce noroc, gaseste in mâlul ramas pe peron chipul pe care erau inregistrate manelele.
Epilog si concluzie filosofica, Madelin: Totul curge; dragostea o ia la vale. Mica si Livia se urca in metroul urmator tinindu-se de mina. Muumi se uita nostalgic in urma lor; ofteaza, scoate telefonul mobil si incepe sa asculte Romica Puceanu. Linga ea, un tinar inalt si blond, cu privirea fixa in departare.
Cortina.
uite drago ca suntem si-n metrou, poftim, gratie lui pinocchio. ce de personaje, ce de povesti pe aici… 🙂
nu vrei mai bine sa te iau cu masina sau laitmotivu’ metroului te-a facut sa aderi, romantica, la el?
nu ca io mi-am imaginat deja ca tu conduci smucit. ia pe cineva fara imaginatie:))
chiar asa conduc! :)) bine luam telegondola si ne plimbam prin aer. si cand ne saturam de atata aer, patrundem in catacombele de sub casa poporului. apoi mergem la o plimbare prin tunelu’ pe unde trece metrou’, de la 12 noaptea-n sus.
Da chiar, Mira, că bine zice Pinocchio, mare curaj. Eu când încercam să intru în vorbă cu fete la metrou îmi înghiţeam mereu limba. Şi cum ele nu îmi acordau nici un fel de prim ajutor totdeauna mă chinuiam groaznic de credea lumea că nu pot să vorbesc pentru că sunt surdo-mut. Uneori se uitau şi fetele cu interes la mine crezând că am să încerc să le vând ceva.
Livia, vedeţi că prin tunelele de metrou circulă noaptea o mulţime de coloane oficiale de furnici. E nevoie de permis special cu poză făcută cu microscopul. Permisele se eliberează numai în nopţi de sânziene. Da ştiu pe cineva în Rahova care poa să vă facă rost cu 100 de euro…
Nu numai furnici. Una din imaginile surrealiste pe care le-am vazut in Bucuresti: O barca parcata in tunel, linga statia Piata Unirii. (Asta era cindva prin anii ’80, dupa ce intrase Dambovita inauntru.)
eh, probabil n-am sa fac asta niciodata, nusitatu 🙂 .
Seara buna. Nu am mai trecut de ceva vreme pe aici, dar am recuperat si citit ce pierdusem. Insemnarea asta e ca un puf de papadie 🙂
Pinocchio, si eu ma gandeam la metroul de la Obor. Parca si vedeam papornite si treninguri si mamaite cu gura plina de gogosi si pieptul de zahar pudra, copii cu ghiozdan mare in spate, domnisoare subtirele cu cizme ascutite si gentute mici, tineri slabanogi si mititei ce butoneaza la un telefon mobil si un Vlad cu paru in ochi ca sa nu se vaza cum spioneaza. Si cu o gentuta de postas.
Cristina, stii cum e, prietenii conosc dupa faptul ca se revad dupa 50 de ani ca si e cand ar fi trecut o zi.
Pinocchio: statia Obor ar fi fost ideala, doar ca acolo e un peron central, incadrat de linii… A fost în altă parte, mai aproape de matricea mea decât de cea a lui Mircea 🙂
Lulu: m-am tuns ieri 🙁 Dar aveam plete intr-adevăr la momentul întâmplării, şi ereau în ochi, ceea îmi dădea cefalee. Costin mi-a zis deunăzi ceva de genul: “Tuns, arăţi ca un copil la şcoala de corecţie, netuns, arăţi ca Eminescu în floarea vârstei, alegerea e evidentă”.
Dar artistu a zis bine, ce-ar fi blogu ăsta fără voi?
Lulu draga, multumesc pentru sustinere: Cam asa imi imaginam si eu situatia, dar descrierea ta a intrecut cu mult fantezia mea. Mi-am amintit, asa e. Si mi s-a facut o pofta nebuna de gogosi. Sunt si aici, dar nu au acelasi gust, tot asa cum pisica de la mine din curte este, vai, alta decit cea din curtea lui Vlad, ca sa nu mai vorbesc de pisicile Zazei.
Cit despre peronul central incadrat de linii, cred ca ar trebui sa il trimitem pe Vlad sa mai dea o raita pe la Obor pentru documentare 😉
Frumos ca sunt momente de astea in Rahova. Eu mi-am luat o mare palma / pumn in cap cand am coborat din 32 la Ispirescu, pentru ca am zgaltait suncile de pe un ursar la coborare.
aualeu… azi eram la romana, asteptam la stop. a trecut un 301/ 331/ 131 pe trecere si s-a oprit acolo, inghesuit de trafic. unii au luat-o-n loc, sa dea sa trece. 2 eleve gen 5-8, tinandu-se de mana, s-au bagat in fata autobuzului celui blocat. vroiau sa treaca. la 1 mom dat i-au aratat 1 semn obscen soferului. la care el a deschis geamu’ si le-a scuipat.
[…]sa dea *sa treaca* etc.
vocea ratiunei striga: nu poate fi vorba de statia metrou obor, ca are un peron comun.
vocea omului care-a facut din astea si nu s-au terminat vesel, in fine, nasol e ca s-au terminat, zice: trebuiau sa plece, dar s-au intilnit pe seara, si a doua zi, si a treia, iar acum sunt certati, nu-si mai vorbesc, DVDul cumparat impreuna a ramas la el, si covorul din vacanta de asta vara la ea.
imi iau jucariile si ies din acest peisaj so very Dragobete-ic.
April in Februarie: De cite ori vin in Bucuresti si ma duc in vizita la matusa mea preferata iau metroul si ma cobor la Obor. Stiu foarte bine ca nu are peronul pe mijloc, ce-mi tot povestiti aici?? Hm.
Aprob pozitiv ce zice Pinocchio. Creca si April zice tot ca noi.
(poveste)
Ieri plecarea de la birou a fost in goana mare, am uitat de ora fixa la care tre’ sa plec ca sa prind trenul. Am stat la taclale pe balcon, la o Virginiaslim eu si o banana ea, cu colega cea noua si super draguta si de treaba (seful era in delegatie si alalalt coleg, mai ciufut, si-a luat o luna fara plata). Am alergat la metrou si bineinteles ca l-am luat p’ala in directia opusa. S-am ajuns la Obor (apropo, statia Obor era inchisa pe vremea povestii lu’Vlad, asta o un certain realitate). Vrajita de Vlad cum ca-i cu peron comun, zic hai ca prind metroul alalalt. Si ia peronul comun de unde nu-i (are dreptate dl. A, nustiu, domne, ce ne face Vlad de-l credem asa, neconditionat, noi, sexul cel slab si frumos si superior). Am urcat scari, am coborat in partea ailalata, metroul alalalt plecase. M-am uitat dupe tineri blonzi si dupe tineri cu parul in ochi dar n-am vazt. Nici manele nu se’auzea. Barca se maritase cu macaraua si plecasera in luna de miere la Verona, vandusera lanturile de aur si-si luasera bilet all inclusive. Am ajuns la gara, am pierdut trenul, am luat bilet la altul (ca uitasem sa-mi iau abonament) si asta a intarziat 45 de minute din cauza de “manevre delicate Budapesta-Viena”. Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa. Sfarsit. PS Ah, am ajuns si acasa, pan’ la urma.
Pinocchio, matusa e Diotima? Si io am o matusa la Obor, are 92 de ani si e agera si sprintara.
Si eu sunt matusa si stau la Obor, da’s oleaca mai tanara. :o) Si… poate atunci cand va creste, nepotica mea va scrie cate ceva despre mine pe vreun blog… Sper sa nu astept pana la 92 de ani, si sper sa nu se “joace” cu tinerii de pe peroane. Cat despre manele… mai curand Henry Purcell… la casti :o)
madelin, numai o matusa ai la Obor? 😉
Domne, vorbind de metrou, ce memorie au picioarele domne… Az iarna in Bucuresti unde nu mai calcasem de doi ani jumate (cu tot cu Romania), daca ma intrebai repede sa spun ce statie vine dupa Grozavesti ezitam oleaca (am stat sase ani in Grozavesti, stiam pe vremuri pe dinafara si patternul mozaicului verde de pe perete…), dar picioarele mi se duceau singure la jumatatea sau capatul de peron unde stiau ele, picioarele, ca o sa fie scara in statia unde cobor. Ma si miram de ce ma duc fix la bucata aia de peron. Stranie senzatie.
Madelin, Diotima nu mi-e nicidecum matusa, plus ca sta intr-un cartier, eh, mai distins decit Oborul 😉 En fin, pe vremuri cel putin era mai distins, intre timp s-au amestecat toti si toate, iar floraresele din piata Domenii pretind ca ma cunosc. Da, si matusa, hélas, nu e Diotima, dar eu o iubesc foarte tare si asa. Si e mai tinara decit 92 de ani, ceea ce nu e greu.
Grozavesti, da… cind esuez in bancurile de nisip subacvatic ale Grozavestilor, ceea ce se intimpla destul de rar, pentru ca de obicei circul la suprafata, de la Crangasi pe linga Militie pe deal in jos, constat si eu ca ma duc picioarele in directia buna. Probabil magnetismul locului.Iar mozaicul de pe pereti il numeam la vremea respectiva, inspirat de operele lui Jean-Sol Partre, \"Borâtura împăiată de măr cu vin roșu\". Hehe, ce vremuri, ce vremuri…
<a href=\"http://pinocchiomuc.blogspot.com/2008/06/madlena-de-joi.html\">Ah, si vorbind de Grozavesti, mi-am adus aminte…</a>
Tapirule, numai o matusa preferata la Obor 😉
Pinocchio, floraresele de la Nely?
Mie-mi place mozaicul de la Grozavesti…
Iar cu metroul ma orientez la fel de greu ca si cu marea, niciodata nu stiu daca tre’ sa stau in vagoanele din fata sau in alea din spate, e prea multa matematica. De-abia acum am invatat ca sunt mai multe guri de iesire la fiecare statie iar unele sunt mai aproape de tinta mea decat altele ;). La intrare e mai simplu ca intru in prima care-mi iese in cale. Apoi ma intorc sa vad cum o cheama ca s-o tin minte la iesire, metoda de trei simpla…