Ce zi frumoasă, cum zicea cineva. Îmi terminasem treburile în oraş, şi mă întorceam spre Rahova. Aşteptam metroul, relaxat, sprijinit de perete, ascultând manele la telefonul mobil. Lângă mine, pe peron, stătea un tânăr înalt şi blond, cu privirea fixă în depărtare. I-am urmărit-o, mergea către o gagică de vis-à-vis, de dincolo de linii, de pe peronul celălalt. Ea îl transfixia în acelaşi fel. Băi, aproape că puteai să pui mâna pe privirea dintre ei, ba chiar să te agăţi de ea, ca de un cablu solid, cu amândouă mâinile, şi să treci liniile ca un acrobat. Şi mişcările le erau sincronizate, el înclina capul, îl înclina şi ea. La un moment dat, el a schiţat, în glumă, gestul de a face un pas, peste hău, ea a zâmbit. De departe a început să se audă respiraţia metroului; ochii ei s-au umplut de lacrimi. Dacă aş fi fost mai tâmpiţel, m-aş fi gândit că metroul n-are cum să treacă, o să se împiedice de privirea aia, o să deraieze, o să fie o mie de victime şi o să apar la ştiri, mama, sunt la televizor, şi cei doi tineri o să fie aruncaţi în închisoare pentru tare multă vreme, şi vor săpa tunele ca să scape şi să se regăsească, care vor nimeri din greşeală în tunelul metroului, dar pe peroane diferite, exact ca acum. Dar cum sunt băiat deştept, ştiam că metroul nu se împiedică de nimica, şi aşa a şi fost, era metroul de pe partea noastră, şi eu şi băiatul ne-am urcat în el, o clipă s-au mai privit prin geam, dar eram deja departe, atenţie se-nchid uşile, urrmează staţia cu peronul pe aceeaşi parte.
Ştiu, siropos, dar pe bune că aşa a fost, ca maneaua de pe telefonul meu.
Dar aveam plete intr-adevăr la momentul întâmplării, şi ereau în ochi, ceea îmi dădea cefalee. 
