Aparenta pauză în activitatea mea de cercetare a amorului nu a fost pură lene, cum mulţi dintre cei ce mă cunosc mai bine tranşează cu lama lui Ockham. Mai curând m-am împiedicat de o dificultate de ordin ştiinţific, pe care am să v-o prezint în cele ce urmează, laolaltă cu o posibilă soluţie.
De multă vreme, autorii amorologi şi nu numai clamează universalitatea dragostei. Este o evidenţă, dragostea este o forţă primordială şi universală, probabil manifestă de mai înainte de început, e liantul cărămizilor lumii, etc. Dar de ce tot clamează aceşti oameni aşa ceva? Desigur, sunt de acord cu ei, dar mă întreb de unde nevoia să o reafirmăm fără odihnă, pentru că nevoie e, intuiţia ne-o spune. Probabil pentru că tot intuiţia, pe unde undeva, ne contrazice, sau ne arată că, e lângă iubire, mai e ceva.
Pe măsură ce matematica amorului a făcut progrese, ecuaţiile au început să o ia razna. Mai mulţi ani m-am străduit să le adun în sisteme coerente, şi mereu obţineam aceeaşi eroare. Dacă dragostea e o forţă primordială şi universală, de ce nu se prăbuşeşte Universul în el însuşi, într-o atotcuprinzătoare îmbrăţişare? Pentru ca ecuaţiile să fie corecte, e clar că trebuie să introducem un factor, o constantă, la fel universală ca iubirea, dar opusă. Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de opoziţia faţă de iubire, nu este vorba de ură, nici de indiferenţă, astea sunt mizilicuri şi numai nişte creiere pline de angoase au putut concepe un univers indiferent. Nici de altceva care poate fi perceput de simţurile noastre. Ci de ceva mai adânc, mai subtil şi inebranlabil (uau ce cuvânt). Să-i zicem mai bine constanta cosmologică. În vasta literatură, ea e pomenită de nenumărate ori, deşi niciodată nu i se dă un nume, poate din oroare, poate de teamă că, dacă o vom numi, va trebui să o acceptăm. Între iubiţi, ea îi împiedică să fie una, îi ţine separaţi, indiferent cât de mare ar fi iubirea lor şi cu câtă pasiune s-ar avea. Între prieteni, e acea distanţă pe care o simţi în tine chiar în mijlocul banchetului, când ar trebui să uiţi cu totul că exişti şi să te dizolvi în cei din jur. Este eterna singurătate a iubitorului de viaţă. Este ruperea din fiecare lucru, cea care ne împiedică să ne controlăm gândurile şi din pricina căreia ne pulverizăm. Numai quarcii ar putea fi imuni la ea, în măsura în care e posibil să fie imuni şi la amor.
Am mai atins subiectul constantei cosmologice în altă parte; acolo ziceam că ar fi o chestie bună. Nu ştiu dacă este o chestie bună, dar cu siguranţă este limita noastră şi originea ultimă a oricărei disperări.
Toate indiciile par să arate că nu este vorba de reacţiune la dragoste, ci de o forţă autonomă.
Observaţiile din 1998 asupra supernovelor de tip Ia demonstrează expansiunea accelerată a universului, şi deci accelerarea creşterii distanţei dintre noi. Dar toate astea sunt doar prostii, iar dragostea este o forţă primordială şi universală, manifestă de mai înainte de început, liantul cărămizilor lumii.
)
e bine sa mai faci si pauze carora sa nu le dai explicatii cu trimitere la cuvantul “androgin” in dictionar. unele justificari ar putea tulbura pe cei care doar traiesc, nu gandesc subiectul asa cum eu ar trebui sa nu tulbur si sa tac pentru ca am mai
:))
care fac o lista si apoi bifeaza calitatile care nu le au ei. grrrr
