În spatele blocului, în mijlocul labirintului de alei, garaje şi ghene, se află una dintre acele biserici maramureşene de lemn pe care parohii le comandă meşterilor în aşteptarea banilor pentru una mai mare, de BCA cu termopane. Bisericuţa e dotată cu boxe, care se aud de departe, dar care deformează destul de tare psaltichia, încât atunci când le aud în somn, în unele dimineţi grase de duminică, mă visez iar la malul mării, la umbra minaretului.
În dimineaţa de ieri m-am trezit însă devreme, şi m-am dus să cumpăr nişte narcise (“vai, da ce frumoase sunt alea cu roşu” – “io le-am făcut aşa băiatu, cu nişte şpreiuri, să vezi când le-oi da cu sclipici”). Am trecut pe lângă biserică, şi am remarcat puhoiul de lume din curte. La boxe, în locul psaltichiei, se auzea cam aşa: “Marianageorgianacostelvasileionrobertsilviafeliciamarcelgeorgeionconstantinstefanvasilicamatildadaniel…”
Într-o străfulgerare, mi-am adus aminte că, pe lângă mărţişor, mai era şi sâmbăta morţilor. Aşadar, toată acea lume din curtea bisericii era morţii familiilor din jur, veniţi toţi la apel. Erau şi vii pe acolo. Morţii erau uşor de recunoscut prin aceea că, în timp ce vii erau doar bătrâni, ei erau de toate vârstele. Unii veniseră însoţiţi de câte una- două babe, care le aduseseră coşuri cu pomeni şi le puneau curioase întrebări despre veaţa de apoi. Alţii, singuri, pesemne uitaţi, ascultau atenţi dacă nu cumva numele le-a mai rămas din întâmplare pe vreun pomelnic. Un grup de copii rostogoleau pe jos un colac proaspăt, sub blestemele unei babe. M-am oprit şi eu să mă odihnesc niţel, şi am ronţăit nişte colivă, privind peisajul. Când apelul s-a terminat, au urmat îmbrăţişări, lacrimi, “hai salut, ne vedem în curând”, şi fiecare a luat-o pe drumul său, babele, către scările de bloc şi alimentări, morţii, pe aleile luminoase ce merg către Ferentari.
“morţişor”, cum ziceam noi la moarteaonline. ca să nu mai spunem că erai la cumpărat de narcise. e ca-n heidegger, narcis în faţa oglinzii, dasein-ul în faţa morţişorului. 1 martie şi completitudinea 🙂
Cum sa nu-ti fie dragi babele care fac asa o coliva buna?! 🙂
Si la mine in parohie e o bisericuta de lemn in stil maramuresean. Cocotata pe un deal deasupra blocurilor, langa scoala, arunca vocea ei primitoare si anunta “Haideti la masa. Azi e pomana si masa e imbelsugata”. Cum are si o cantina sociala la subsol, vizitele nu sunt putine; si cum e o perla in regiune, vizitatorii vin si de peste granita.
Haaa, mi-aduc aminte de morţişor, genial. Cât despre dâzain, nu ştiu, am o colegî de liceu care face dâzain vestimentar, o să-i zic de morţişor, deşi acum cred că ar fi cam emo.
Voi ce credeti, ce simbolizeaza in “American Beauty” sarutul pe care incearca sa i-l dea colonelul Fitts lui Lester cu putin inainte sa il impuste? (Chestia cu homosexualitatea latenta, pe care o spune toata lumea, e praf in ochi. De altceva e vorba aici, dar despre ce?)
Haiti, aici m-ai prins. De obicei, când mă întreabă cineva de o metaforă, io zic că nu înseamnă ceva anume, că atunci nu mai e metaforă ci doar un rebus, ceea ce e lipsit de interes. O metaforă înseamnă ea însăşi.
Hm, nu, nu chiar. American Beauty ca si alte filme are (cel putin) o interpretare, sa speram coerenta, la nivel simbolic. Asta o stiu cel in parte. Numai scena asta nu reusesc sa mi-o explic. Intrebarea era cit se poate de sincera: chiar nu stiu, si tare as vrea sa stiu.
Haaa, păi atuncea nu-mi mai place American Beauty. Niciodată nu m-am dat în vânt după rebusuri.
Dar mă rog, presupun că am putea să ne imaginăm că cele două personaje, cel interpretat Spacey şi colonelul tembel, sunt două beispiel ale aceluiaşi om. Pot să elaborez, mai ales dacă luăm în calcul scenele tăiate la montajul final (sunt descrise în wikipedia), pentru că “ar fi stricat misterul filmului”. Şi chiar când varianta “bună” îşi descoperă binele ascuns în el, e omorât de varianta proastă. Sărutul ar putea simboliza deci conjuncţia dintre cei doi.
Desigur, aberez la greu.
Hm… Exista rebusuri si rebusuri, interpretari si interpretari… Nu cu Mulholland Drive avem aici de a face 😉
Prima intrebare pe care as pune-o eu ar fi: Cum se face ca Lester isi spune povestea dupa ce a murit? Este poate cea mai evidenta chestie care nu se poate explica la nivelul epic.
Apoi, ca si in filmele lui Tarkowski, si aici as observa traiectoriile diverselor personaje. In ce ii priveste pe Lester si pe sotia lui, Carolyn, lucrurile sunt clare: Amindoi au avut paradisul lor, pe care l-au pierdut cindva. Lester reuseste sa il regaseasca si sa se regaseasca (tot filmul nefiind altceva decit povestea acestei regasiri, care incepe cu aparitia acelei Lolita si se termina cu confirmarea succesului transformarii), pe cind Carolyn este pierduta definitiv. Fiica lor, Jane, pare sa aiba o sansa, nu se stie ce face cu ea.
Ceva mai dificila devine interpretarea cind incepem sa ne uitam la vecini. Colonelul si sotia sa sunt o pereche cum nu se poate mai antagonica, si cu atit mai interesanta de urmarit. Scena cea mai semnificativa mi se pare a fi cea in care Ricky o aduce acasa pe Jane si o prezinta mamei lui care isi cere scuze pentru felul in care arata “aici”. Ce inseamna asta, unde adica “aici”, asta e intrebarea. Observam ca Mrs Fitts nu este nici deprimata, nici drogata nici mai stiu eu cum. Este foarte linistita si detasata, iar singului lucru pe care il face acolo, acasa, este sa aiba grija de familie, nimic altceva. Cind Ricky pleaca de acasa, ii spune “Sa ai grija de tata”. Colonelul Fitts, in schimb, nu cunoaste altceva decit “structura si disciplina” — si forta sau violenta.
Cine sunt cei doi parinti ai caror fiu stie ca nu are de ce sa ii fie frica in lume si care stie sa priveasca si sa primeasca picaturile de frumusete absoluta pe care le poate vedea un om? Intr-un asemenea context, Ricky aminteste de fetita Calauzei, cea care se joaca miscind paharele pe masa numai privindu-le.
Lester se regaseste pe sine insusi, regaseste Paradisul, drept care nu mai are nici o importanta din acel moment daca mai traieste sau nu. Din motive de economie simbolica poate chiar trebuie sa moara — “trupul asta e prea greu ca sa il iau cu mine acolo sus”, spune, intr-un context asemanator Micul Print. Iar daca asa stau lucrurile, calaul trebuie sa fie un reprezentant al structurii si al violentei, cine altcineva decit colonelul.
Dar de ce, inca o data, de ce acel sarut?
Acciuli, am văzut doar o dată American beauty, acum vreo 6 ani. Mulholland Drive, am văzut doar 1/2. Întotdeauna am zis că îmi lipseşte organul dramatic, nu prea “percep” filmele şi prefer comediile cu Louis de Funes.
Totuşi, ambele personaje erau foarte departe de fericirea reală. Dacă Lester mai avea o şansă, colonelul ba. În scenele tăiate, am fi aflat că a avut un iubit pe care l-a pierdut în Vietnam, deci nici vorbă de homosexualitate latentă, ci de una foarte patentă. O fi încă un film despre Vietnam, în care rezbelul continuă la ani distanţă şi perturbă veţile uamenilor. Ce ştiu eu. Eu văz doar anecdoticul.
Pentru mine morala lui American Beauty este “cucuvelele nu sunt ce par a fi” – ceea ce in viata este asa de adevarat. Fericirea nu este acolo unde credem ca este (Lester si familia, successful middle class family), weirdos din film (Ricky si mai apoi Jane) sunt de fapt cei mai normali oameni, colonelul sever si disciplinat si homofob este de fapt homosexual, apropo, homosexualitatea patenta a lui colonel e clara si fara sa vezi cut-urile. E o homosexualitate reprimata (violent), si de fapt cred ca intreaga personalitate (si alegere de cariera) a colonelului are la baza nevoia obsesiva de a reprima homosexualitatea. De aici spiritul de disciplina, armata, etc. Caracteristicile tipice (in viziunea lui) masculului adevarat. Iar acels sarut – exact aceeasi idee, dupa atatia ani de reprimare colonelul a crezut ca in sfarsit se poate elibera, numai ca a ales cucuveaua gresita.
Exact acelasi lucru dar la 180 grade se intampla cu Angela (sexoasa colega a lui Jane) care este virgina si inocenta de fapt, dar pretinde ca este mai femeie decat orice femeie, experimentata si dezinvolta cu barbatii. Tot o reprimare a unei insecurity, de fapt (parca la un moment dat aflam ceva din istoria ei trecuta… nu-mi mai amintesc totusi..)
Nu cred ca Lester se regaseste pe sine insusi (sau vreun paradis) in final, este si el pacalit de cucuvelele care nu sunt ce par a fi, el era constient de la inceput ca nu e fericit dar a crezut ca regasirea lui o implica pe Angela imbracata in trandafiri, femeia suprema. La sfarsit realizeaza ca a urmarit o himera, Angela este de fapt un copil inocent si virgin si mai ales realizeaza ca isi iubeste sotia si ca regasirea ar putea-o regasi (ca sa zic asa) acasa la el. Prea tarziu insa.
Mrs Fitts nu mi se pare nici pe departe detasata si nedeprimata, dimpotriva. E o femeie golita, o femeie care a trebuit sa traiasca in umbra colonelului si a obsesiilor lui, si este probabil singura care stie ce sunt de fapt cucuvelele si nu isi mai face iluzii. Putinele minute in care a aparut ne prezinta un joc superb al actritei respective (Allison Janney) – alt exemplu de rol secundar jucat atat de bine.
pentru pinocchio, eu nu cred ca realizatorii filmului au vrut (sau au putut) sa fie asa de profunzi cum crezi tu. Sarutul ala chiar e homosexualitate (nu latenta ci patenta, bine zice vlad, adica nu ca brusc si-a dat seama ca e homosexual, a fost toata viata dar a reprimat). Nota bene, sarutul nu vine “inainte de a-l impusca” pur si simplu, adica nu e ca s-a dus sa il impuste si s-a decis sa il si sarute, din cine stie ce motive ezoterice; s-a dus sa il impuste tocmai pentru ca l-a sarutat si s-a facut de cacao si nu a putut lasa martori vii.
Prin urmare si asa deci, cum am mai spus, io cred ca interpretarea simbolica a filmului e aia cu cucuvelele si nimic mai mult.
Tind să cred că tapirul are dreptate. Poate că nu doar eu am oroare de rebusuri, poate şi realizatorii filmelor.
Aaaaah, ce mi-a lipsit Tapirul! Chiar vroiam sa intreb pe unde mai e. Dar iata, replica Tapirului, “precum Orient Expressul, vine intotdeauna la momentul oportun, chiar daca dupa un orar propriu.”
Acuma no dragilor, voi faceti aici o interpretare la nivel psihologic, iar eu una la nivel simbolic. Chestia asta trebuie spusa inainte sa exersam dialogul surzilor.
Mai departe, punctul 2, eu consider ca o interpretare este corecta in masura in care este coerenta. Daca nu sunteti de acord cu asta, contraziceti-ma cit mai e timp! 😉
Bun, daca nu m-ati contrazis: Si totusi cum se explica (la nivel psihologic, poftim) ca Lester isi spune povestea dupa ce a murit?
Si acum am sa-mi permit sa contrazic eu Tapirul, cel putin pe ici si colo, si anume in punctele esentiale.
Cum madam Fitts sunt partial de acord. Da, este golita, stie cu cine si cu ce are de a face si nu isi face iluzii. Dar tocmai observatia asta este una din puntile spre nivelul simbolic: Ea traieste in meditatie, undeva departe, intr-o lume superioara, spirituala, fata de care sufrageria familiei Fitts nu este decit un loc pentru care sa iti ceri scuze ca “arata asa”. Singurul care o aduce pe pamint este Ricky. Singura ei functiune este aceea de a avea grija de familie, adica mama-arhetip, ea altceva nu face in film. (Si atunci este cam greu de explicat la nivel psihologic de ce nu intervine cind colonelul il bate pe Ricky de il umple de singe!) Ricky a mostenit de la ea detasarea spirituala, numai ca, deocamdata, felul in care ajunge el la acea detasare este diferit de al mamei. In fine, eu vad in colonelul Fitts si sotia sa dualitatea materie-spirit, in care Mrs Fitts reprezinta spiritul si colonelul, evident, materia, ordinea lui (“structura”, despre care se vorbeste atit de des in film) fiind materia cristalina iar violenta, cea amorfa, nediferentiata. (Fapt pentru care, Vlad, nu se pune problema de “sanse” in ce-l priveste pe colonel sau pe sotia lui, pentru ca aici nu este vorba de o evolutie, ca in cazul lui Lester.) Interesant este ca rolurile nu sunt intotdeauna repartizate asa, exista destule opere de arta si mituri in care femeia este materia si barbatul spiritul, dupa cum exista si dubla semnificatie a principiului feminin, de “venere si madone”… dar aici ne indepartam de subiect.
Lester nu se lasa in nici un caz pacalit de — nu prea inteleg ce vrea sa spuna chestia cu cucuvelele, dar nu conteaza — nu se (mai) lasa pacalit de nimeni. Tocmai asta e povestea, ca refuza sa faca jocul unora si altora, care duce spre o falsa fericire (una din semnificatiile titlului, “American Beauty”). Aici, Tapire, nu ai dreptate. Lester iese in mod clar si explicit din letargie, apoi din toate jocurile sterile ale societatii conventionale, iar ultimul lui act dovedeste ca a inteles lucrurile asa cum trebuie si ca a facut exact ceea ce trebuie: Trece peste fandoselile si nesigurantele Angelei, adica peste aparente, ii respecta inocenta reala (!) si o trateaza asa cum se cuvine, ca pe un copil: o infasoara in patura, o duce la bucatarie si ii da sa manince. Asta a fost piatra de incercare, deloc usoara. Cit despre ideea ca Lester ar realiza ca isi iubeste sotia — aici chiar ca nu vad nici un indiciu in directia asta. Este binevoitor fata de ea, ii pare rau ca a pierdut-o, dar drumul este fara intoarcere, Carolyn este pierduta definitiv, si nu numai pentru Lester.
Dar apropo de Angela Hayes, mai stiti care era numele Lolitei lui Nabokov? “Dolores Haze, ne montrez pas vos zhambes!” Si, amintindu-va aici de pasiunea noastra comuna pentru etimologii, Angela si Dolores sunt doua nume fundamental diferite, nu-i asa? Ei bine, tare as vrea sa aflu cum explicati antisimetria asta la nivel, hehe, psihologic 😉 Pentru ca aici este clar ca nu este o simpla coincidenta. La fel si in ce ii priveste pe cei doi vecini gay: unul era de meserie avocat fiscal (Caron?), celalalt, ca sa vezi minune, medic anestezist.
In fine, eu sunt foarte convins ca realizatorii filmului au fost constienti de semnificatiile simbolice, pentru ca prea multe aluzii si citate sunt cit se poate de clare (Lolita, de exemplu), pentru ca, repet, nu avem aici de a face cu un David Lynch, si, de ce nu, pentru ca exceptiile sunt rare si nu este cazul aici. Dar nu asta conteaza, conteaza ce interpretam noi. Semnificatiile pe mai multe niveluri, dincolo de anecdotic, Vlad, sunt tocmai cele care dau profunzime operelor de arta si mai ales miturilor, vezi si ultima replica a lui Muumipeikko. (Biblia, de exemplu, ne spune Dante Alighieri, are citeva niveluri exoterice — anecdotic, istoric, moral — si ceva mai multe esoterice, accesibile numai initiatilor.) Daca zici ca tu vezi numai anecdoticul… vrei sa stii ce crede Mafalda despre asta? 😉
Multumesc deci pentru interpretarea la nivel psihologic — intr-adevar, aici mi-am clarificat unele lucruri multumita explicatiilor date. Totusi intrebarea mea initiala despre semnificatia acelui sarut se raporta la nivelul simbolic, si raspunsul nu l-am aflat inca.
Buey, ce ma inervati! M-ati facut sa-i cer Myreyei (ca ea a trecut prin faza de descarcat filme si are vreo 400) American Beauty, insa nu-l are. Dar l-a vazut si-si aminteste ca era cu unul care s-a indragostit de prietena fiicei lui, acoperita in trandafiri. Zic: cum, mai, Myreya, ca cica e psihologic si simbolic… Iar ea, genial: “inseamna ca a fost prea subtil pentru mine”. Si io acu’ de unde-l iau? nu ca l-as putea si interpreta, ca si io, cu filmele, cacucoliva… Insa simbolica ma atrage, spre deosebire de psihologica :-).
Madelin, sper sa nu te superi, daca mie imi pare bine ca te-am inervat in felul asta. Si, apropo de trandafiri, asta e interesant, pentru ca trandafirii apar intr-adevar in multe locuri in film. Simbol pentru… ce? Si de ce apar de cele mai multe ori nu ca floare intreaga, ci ca petale? Ah, si nefericita de Carolyne care se ocupa chiar foarte intens cu trandafirii… sa fie asta in contradictie cu esecul ei?
😉
hmm, simboluri, simboluri. Acu initreb io (sper sa nu citeasca elful), interpretarile simbolice si alea psihologie sunt chiar diferite? In definitia mea, lumea psihologica si aia simbolica se suprapun. Adicatelea, ce ne face pe noi sa avem o componenta psihologica (iar caii nu – sau nu stim noi) este ca noi reusim sa avem o componenta simbolica.
Dar. Sa contrazic contrazicerile. Mrs. Fitts: nu cred ca traieste in meditatie senina, de tip zen (din ce descrii tu pinocchio mi se pare ca asa o vezi tu, lume spirituala superioara, nirvana, implinire, etc). Mie mi-a adus aminte mai degraba (cu doza de exagerare cuvenita) de supravietutorii unui lagar de concentrare nazist. Nu detasare meditativa spirituala inalta ci tocmai ce am zis, golire. Golire de spirit, simtire, etc. De aia nu intervine in bataie. Nu este totalmente golita, realizeaza ce a pierdut si mai ales realizeaza ca altii au o sansa. De aici replica cu “aici” (cu subintelesul, “tu nu trebuie sa ajungi ce am ajuns eu, mai ai sanse”) si, mai ales, de aia nu se impotriveste cand Ricky fuge, ba chiar il incurajeaza (desi nu imi mai aduc aminte scena exact).
Lester… Lester a luat decizia coorecta in final, intr-adevar, dar asta nu contrazice teoria mea; el a crezut ca Angela va fi implinirea lui (trandafiri rosii adica voluptate, dragoste carnala, lucruri ce ii lipsesc), si nu a fost. A luat decizia corecta, da, si a realizat ca (inca mai) poate gasi implinirea alaturi de sotia lui. Care nu e pierduta de tot – tii minte scena in care Carolyn plange imbratisand hainele ei din tinerete? Daca imi aduc aminte bine scena in care moare, el moare zambind, uitandu-se la poza sotiei – de aia zic ce zic cu regasirea si sotia.
Cucuveaua? Pai mentionasi pe David Lynch. Twin Peaks, “cucuvelele nu sunt ce par a fi”, adicatelea in cazul lui Lester, Angela nu este ce pare a fi, femeia voluptoasa si fatala care va realiza regasirea lui.
pinocchio, apropo de sarutul colonelului, imi permiti sa fiu un pic rautacios?
Da, iti permit 🙂
Ha! Grozav! Perfect! Sa continuam:
Tapire, inca o data ai identificat o posibila confuzie: Da, psihologia se ocupa si cu simbolurile (cum sunt ele comunicate, intelese, prelucrate etc.), dar nu la astea ma refeream eu. Simbolurile “mele” sunt cele cu sens, de multe ori, mitic. Cum ar fi (citez la intimplare din Mircea Eliade, “batut in cuie pe noptiera”) constructia unei case, act de creatie care simbolizeaza Creatia primordiala. Sau trandafirii, care simbolizeaza dragostea (si implicit frumusetea), cei albi simbolizind dragostea pura si inocenta, cei rosii dragostea pasionala. Exista mai multe dictionare de simboluri, din care preferatul meu este scris de Chevalier si Gheerbrant. Ca sa evitam inca o data confuzia: Freud (si cu el o intreaga ramura a psihologiei) discuta semnificatia simbolica a viselor si merge cu ele undeva spre mituri; suprapunerea este doar partiala si cere atentie.
Ca sa raspund clar: Nivelul psihologic (de ce face cineva ceea ce face, la ce se gindeste, ce mentalitati si valori exprima actiunea respectiva etc.) si nivelul simbolic (incadrarea intr-un sistem de mituri, traditii, filosofii) sunt diferite. Interesant (si semn al profunzimii si valorii artistice) este atunci cind gasim puntile intre cele doua niveluri. Felul in care artistul creaza aceste punti da valoare operei si tine, evident, de maiestria artistului.
Despre madam Fitts, probabil ca nu m-am exprimat destul de clar in mesajul de ieri: De acord cu tine la nivel psihologic. La nivel simbolic ramin la interpretarea mea si ma bazez pe coerenta, adica pe faptul ca starea elevata in care se afla Mrs Fitts explica mai multe momente ale filmului. Ea este arhetipul mamei datatoare de viata (de ce nu Alma Mater, atit de iubita de americani, mai ales daca observam pe degetul colonelului unul din acele inele care amintesc de absolvirea unui studiu la un colegiu de traditie), spre deosebire de mama telurica (asa cum ar fi Soacra cu trei nurori, de exemplu, sau Muma Padurii). Asta explica relatia ei cu Ricky, dar si pe cea cu colonelui: Armonia spiritului cu materia este starea paradisiaca primordiala; iar in film nu este nimic care ar contrazice armonia intre cei doi. (A se vedea si inelul colonelului.)
Cam la fel si in ce il priveste pe Lester: La nivel psihologic, ai dreptate, se indragosteste de Angela Hayes, asta il scoate din letargie, apoi alearga dupa — nu as spune himera, ci pur si simplu ca alearga cu limba scoasa de’un cot dupa duduie, dar pina la urma afla adevarul si ia decizia corecta. OK. Partea asta este foarte apropiata de interpretarea la nivel simbolic, cu pierderea si regasirea Paradisului, cele doua scheme sunt paralele.
Carolyn este, cred eu, pierduta de tot. Tot ce incearca in film esueaza, pina si uciderea sotului, pina si motivele pe care crede ea ca le are ca sa il impuste pe Lester sunt gresite. Cu ea se intimpla, la inceput, exact ce se intimpla cu Lester: incepe o poveste de amor cu Regele Imobilelor — haha! amintiti-va numai de cei doi in pat, de pozitia imposibila in care sta ea cu picioarele in sus, scena nu numai grotesca, dar care subliniaza si materialismul si carnalitatea ei exagerata, si lipsa oricarei profunzimi spirituale. Numitul Rege o abandoneaza de indata ce intrevede oarece mici greutati (Lester ii descopera, pe el il asteapta un divort scump etc.) — traiectoria acestei povesti de amor este cu totul alta decit a lui Lester. Carolyn esueaza jalnic (si cauza este, in mod clar, lipsa spiritualitatii), pe cind Lester se califica. Esecul este cu atit mai tragic cu cit Carolyn devine constienta de el — cel putin in scena cind imbratiseaza hainele din dulap. Si cu aceasta constatare ajungem inca o data, tipic pentru astfel de discutii, la concluzii de genul: asa este alcatuita lumea. Aici: omul este constient ca a pierdut Paradisul, iar asta e o drama fundamentala, stim asta cel putin din Biblie.
Poza la care se uita Lester in ultimele lui clipe nu este poza nevestii, ci poza familiei, acolo erau toti trei, in tinerete, in alb si negru (mijloc de expresie binecunoscut, nejustificat istoric; trebuie sa fi fost o poza de prin 1980-90 si deci nu avea motive speciale sa fie alb-negru). Nu de nostalgia sau de regasirea sotiei e vorba aici, ci de starea paradisiaca in care au fost toti trei in “acele timpuri”. (Familia ca simpla reuniune de trei persoane este pierduta si prin plecarea fiicei lor.)
Trandafirii: Voluptatea si carnalitatea sunt numai un aspect al semnificatiei simbolice. Semnificatia consacrata este dragostea, cum spuneam mai sus. Dragoste in sensul cel mai larg si mai profund, adica si in sensul platonic de fumusete (sau dragoste pentru frumos). Petalele pe care le vedem au un sens dublu, dupa parerea mea (ca foarte multe simboluri cu sens dublu, ceea ce este tot un aspect al profunzimii): Ele cad de cele mai multe ori, in film, de undeva de sus, si reprezinta acele mici portii de frumusete despre care vorbeste Ricky, pe care unii oameni le pot vedea uneori, dar si ele pot fi prea mult pentru cit poate un om sa suporte. (Stim din mai multe mitologii ca oamenilor nu le este dat sa vada Zeii in infatisarea lor adevarata.) Pe de alta parte, petalele desprinse de floare reprezinta o descompunere, o degenerare, cum ar fi dragostea voluptoasa si carnala care este o forma inferioara, degenerata, a Dragostei — iata baia de petale in care o vedem pe Angela.
Cu trandafirii se ocupa si Carolyne in permanenta. Numai ca acei trandafiri, in gradina ei, sunt schiloditi, ea nu face altceva decit sa ii taie si sa ii puna in glastre. Apoi marturiseste unuia din cei doi vecini gay ca secretul “superbilor ei trandafiri” (tot asa cum era, zice ea, “superba lui camasa” mov) era, parca, dragostea ei (haha) si — un nume de produs comerical sub care putem presupune un ingrasamint chimic. Carolyne cauta deci frumusetea, dar ia o falsa frumusete drept una adevarata, si ramine cu incapatinare la perspectiva asta. Lucrurile sunt clare.
Tapire, iti permit sa fii un pic (dar numai un pic 😉 ) rautacios, mai ales daca misti un pic din trompitza, asa cum fac nemtii cind vorbesc. (Fac si americanii tot asa? Sunt curios.) Sunt curios, inca o data, ce vrei sa spui.
Dar vorbind de colonel, ma gindeam azi-noapte: Poate ca ar fi o idee buna sa cautam raspunsul prin analogie cu mituri cunoscute. Bunaoara Mesterul Manole. Rolul calaului il joaca aici Negru Voda, iar uciderea lui este pedeapsa nu pentru ca a indraznit sa rivalizeze, cu succes, cu Creatorul suprem, ci pentru ca unicitatea creatiei este primejduita. Aici apare fata intunecata a Puterii, forta si violenta, ca in cazul colonelului. Uciderea (rituala a lui) Manole este un act de separare, coerent cu operatia alchimica: Manole isi taie legaturile cu lumea terestra, mai intii zidind-o pe Ana, apoi prin prabusirea de pe acoperis. Cenusa in cenusa, pamintul in pamint; Manole, in forma spiritualizata (izvorul) supravietuieste la fel ca Lester. Dar unde e sarutul?
Si aici, divaghez, ma amuzam gindindu-ma cum a demontat Labis mitul: “A putrezit de mult sub piatra-n manastire/ Cel ce de mult a poruncit ca domn”. Un Mircea Eliade ar obiecta, poate, ca domnitorul nu porunceste el insusi, ci da numai glas unei vointe superioare, dar la ce ne puteam astepta altceva in “acele timpuri”… Totusi demontarea este numai partiala, calificarea artistului prin spiritualizare ramine: “…fintina curge-n brazde si-n ulcioare/ Fara odihna, fara uitare, fara somn.”
Completare:
http://youtube.com/watch?v=sYrgHju3d-E
Ultimele trei minute ale filmului, in care o vedem si pe Carolyne stringind in brate camasile — tare mi se pare ca ar fi camasile lui Lester (amintind de coaja fara miez, de coconul gol parasit de fluture) si nu hainele ei din tinerete. Mi se mai pare ca toata scena arata ca si cind ea l-ar fi impuscat pe Lester, dupa care remuscarile sunt in consecinta. Probabil ca si daca ea ar fi tras, gestul ei ar fi fost exact acelasi, tot asa ar fi ascuns arma in dulap si ar fi imbratisat camasile, cu sentimentul aceleiasi pierderi si al aceleiasi greseli ireparabile. Carolyn este pierduta cu totul, poate chiar si pentru Lester, care, in masura in care nu a intrat si el in detasarea sotiei colonelului, arata ca ii pare rau ca a pierdut-o, dar nu da nici un semn ca ar mai fi posibila o salvare. Lester nu este pierdut nici macar pentru Carolyne, vezi camasile imbratisate. Citeva secunde mai tirziu o vedem in tinerete, si vedem ca este un cu totul alt om, cu o cu totul alta expresie. (“Joyless”, era descrierea lui Lester. In imaginile din carusel, ea este bucuria in persoana — starea paradisiaca din “acele timpuri”.)
http://youtube.com/watch?v=UDXjnW3nIWg
Scena cu punga de plastic filmata de Ricky. Felul in care Ricky descrie frumusetea pe care o vede el este foarte asemanator cu ceea ce spune Lester la sfirsitul filmului. Este un moment emotional si puternic spiritualizat — exact atunci Jane isi arata dragostea fata de el. Asta este sansa lui Jane. A vedea frumusetea lumii, sau cel putin a simti oamenii care stiu sa o vada, este o chemare, nu oricine o are. Jane are experienta lui Lester; in rest, ea traieste intr-o lume incerta si superficiala, foarte asemanatoare cu cea a Carolynei.
Vlad, am mai postat aici o completare cu doua linkuri la secvente din American Beauty de la YouTube. Se pare ca au aterizat in nirvana, esti dragut sa le salvezi? Merci d’avance! 😉
rautacios: voiam sa citez din Umberto Eco si ai sai templieri si sa spun ca daca il pupa in fund ar fi putut avea de a face cu sarpele Kundalini, pe cand asa pe gura nu stiu….
eu nu cred ca nivelul simbolic exista in afara celui psihologic (cu posibile punti, etc), ci inauntrul. Inclusiv cel mitic. Este creeat, recreeat, interpretat, reinterpretat de catre nivelul psihologic. Sau, ca sa ma intorc la o discutie mai veche, nu exista un sistem de simboluri absolut, in afara deci, given. Simbolurile, ca si limbajul (care de fapt nu este decat un set aparte de sistem de simboluri), sunt creeate si acceptate, agreed upon. Trandafirul rosu simbolizeaza dragostea nu pentru ca este un simbol din afara, given, ci pentru ca asa a fost creeat, imaginat, agreed upon. Si apoi transmis. Therefore, ca sa intelegi, interpretezi, etc, un simbol nu poti sa ignori nivelul psihologic, chiar daca dupa creatie sistemul simbolic exista separat.
Cuget, deci exist. Psihologizesc, deci simbolizesc (suna ca dracu vorba lui Petre Roman..)
Draga Tapire, putem cadea de acord ca drumul spre nivelul simbolic trece (nu stiu daca obligatoriu) prin nivelul psihologic. Niveluri paralele sau coji de ceapa — cum vrei tu. (Sper ca ai dat din trompitza corespunzator.) Mi se pare mie ca esti un constructivist, si cu asta ne-am intelege de minune, dar in alt context. Si nu, nu am ignorat nici o secunda nivelul psihologic, numai ca nu mi s-a parut intotdeauna necesar sa vorbesc despre el.
Si, mai departe?
nu am zis ca il ignori, au contraire. Il separi.
Uite, simbolul construirii casei. Trece sau nu prin psihologic?
Sau e vorba (iar) de semantici aici?
Anyhow, daca cu multe din simbolurile propuse sunt de acord (vorbesc de American Beauty), eu chiar nu cred ca sarutul ala e simbolic. Pe de alta parte, de ce nu?
Sigur ca cele doua niveluri se intrepatrund, le separ de dragul analizei, pentru ca au calitati diferite, e mai usor de discutat asa, lucrurile sunt mai clare. Dar ma tem ca aici incepem sa vorbim discutii. Citeste mai bine “Shakespeare in the bush” la adresa postata de Victor in discutia despre manele. Povestea este absolut delicioasa, iar eu vad in ea un indiciu despre sistemele de referinta absolute.
In rest, aveam citeva idei pe care vroiam sa vi le povestesc, dar deocamdata imi lipseste linistea necesara. M-am enervat prea tare ca s-a blocat metroul fix la ora de virf, dupa care am luat altul, in alta directie, si am nimerit cu el intr-o razie cu control de bilete, chestie de-a dreptul nerusinata.
Mie, desi mi-a placut foarte mult jocul actorilor luat individual, in parte, unul cate unul, deoarece ei vorbeau toti in paralel unul fata de celalat, nu comunicau cu adevarat intre ei, nici nu pareau a fi in stare de a efectua acest simplu act uman de comunicare autentica, American Beauty nu mi-a placut. Nu mi-a spus absolut nimic, nu mi-a transmis nimic, in fond, nu mi-a comunicat nici mie nimic.