Odinioară, Mafalda m-a privit în ochi şi mi-a zis că nu m-aş putea juca cu relativiatea dacă n-aş avea un sistem absolut de referinţă.
Această ghicire m-a pus de atunci pe gânduri, iar în cele ce urmează voi prezenta rezultatele acestor gânduri.
Există oare mai multe sisteme absolute de referinţă, sau, fiind absolute, de fapt nu e decât unul singur? Logica ne spune că ar trebui să fie unul singur, pentru că, dacă ar fi mai multe, deja am putea să le raportăm unele la altele, deci n-ar mai fi absolute. Totuşi, în practică, am observat mai multe sisteme de referinţă absolute, de fapt, mulţi oameni cu diverse sisteme absolute de referinţă. Mă refer aici la ideile delirante. Pentru cine nu ştie, ideea delirantă, sau delirul, dacă preferaţi o denumire mai veche (engl: delusion), e aşa, o idee, care poate fi bizară sau nu, dar e mai ales falsă, dar şi mai ales e de nezdruncinat. Apare în diverse boli psihice. Misterul ei este total, majoritatea autorilor sunt de acord că reflectă o leziune organică, dar leziunea asta nu e uşor de depistat, de fapt, nimeni nu ştie sigur cam pe unde ar fi. Jaspers îi zice că e fenomen, Ey îi zice destructurare a conştiinţei, majoritatea îi zice astăzi simptom şi gata, de parcă asta ar lămuri ceva. Aşadar, un om cu o anumită tulburare psihică poate să aibă o convingere cu totul extraordinară, de exemplu că este un extraterestru trimis să salveze omenirea (mă rog, vulgarizez niţel). Prin natura sa patologică, ideea asta rezistă oricărui argument şi în jurul ei se organizează întreaga viaţă a omului. Aşadar delirul este în mod clar un sistem absolut de referinţă, cel mai palpabil din câte există, şi e destul de frecvent, chiar dacă în întregime fals.
Dar această însemnare nu este decât tangenţial psihiatrică. Când spun că sistemului absolut de referinţă din delir e fals, nu mă refer atât la neadevărul conţinutului său (asta este un aspect secundar. în plus, cine sunt eu să ştiu adevărul?), cât la faptul că întotdeauna delirul, în timp, sărăceşte viaţa omului, îl seacă de resurse şi de forţa de a se adapta la realitate. E ceva vizibil rău.
Având în vedere caracterul patologic al delirului, dacă este să mai căutăm vreun alt sistem absolut de referinţă, păi atunci trebuie să ne depărtăm cât mai mult de delir. Aşadar, sistemul meu absolut de referinţă ar trebui să fie unul cât mai incert. Nimic din el să nu poată fi indiscutabil, şi eu să fiu conştient de lucrul ăsta. În loc să fie de nezdruncinat, să tremure la cel mai mic argument. Să fie atacabil şi şubred, şi să nu fiu sigur niciodată de existenţa lui. Şi totuşi, să existe şi să fie absolut şi să fie al meu. Astfel, să fiu nevoit să îl caut permanent, toată viaţa, şi nu cumva să îl găsesc, căci dacă îl găsesc, înseamnă că am eşuat şi am dat în delir.
Am aşa ceva, o, Mafalda? Dacă cred că am, e clar că n-am. Singura mea şansă să am, e să nu ştiu dacă am. Să sper că am, undeva foarte departe, şi să îl desenez pe un drapel când merg la luptă.
Dubiul va fi probabil un dubiu de sine, nu la adresa sistemului de referinta. Iar calea nu este una in exclusivitate logica. Poti sa ai un sistem de referinta absolut si sa il intuiesti, mai intii sa nu-l recunosti, apoi sa te indoiesti de tine, sa cauti calea de la intuitie la logica prin care se extinde cunoasterea.
