În spatele blocului, în mijlocul labirintului de alei, garaje şi ghene, se află una dintre acele biserici maramureşene de lemn pe care parohii le comandă meşterilor în aşteptarea banilor pentru una mai mare, de BCA cu termopane. Bisericuţa e dotată cu boxe, care se aud de departe, dar care deformează destul de tare psaltichia, încât atunci când le aud în somn, în unele dimineţi grase de duminică, mă visez iar la malul mării, la umbra minaretului.
În dimineaţa de ieri m-am trezit însă devreme, şi m-am dus să cumpăr nişte narcise (”vai, da ce frumoase sunt alea cu roşu” - “io le-am făcut aşa băiatu, cu nişte şpreiuri, să vezi când le-oi da cu sclipici”). Am trecut pe lângă biserică, şi am remarcat puhoiul de lume din curte. La boxe, în locul psaltichiei, se auzea cam aşa: “Marianageorgianacostelvasileionrobertsilviafeliciamarcelgeorgeionconstantinstefanvasilicamatildadaniel…”
Într-o străfulgerare, mi-am adus aminte că, pe lângă mărţişor, mai era şi sâmbăta morţilor. Aşadar, toată acea lume din curtea bisericii era morţii familiilor din jur, veniţi toţi la apel. Erau şi vii pe acolo. Morţii erau uşor de recunoscut prin aceea că, în timp ce vii erau doar bătrâni, ei erau de toate vârstele. Unii veniseră însoţiţi de câte una- două babe, care le aduseseră coşuri cu pomeni şi le puneau curioase întrebări despre veaţa de apoi. Alţii, singuri, pesemne uitaţi, ascultau atenţi dacă nu cumva numele le-a mai rămas din întâmplare pe vreun pomelnic. Un grup de copii rostogoleau pe jos un colac proaspăt, sub blestemele unei babe. M-am oprit şi eu să mă odihnesc niţel, şi am ronţăit nişte colivă, privind peisajul. Când apelul s-a terminat, au urmat îmbrăţişări, lacrimi, “hai salut, ne vedem în curând”, şi fiecare a luat-o pe drumul său, babele, către scările de bloc şi alimentări, morţii, pe aleile luminoase ce merg către Ferentari.
