Aceasta este încă una dintre numeroasele menţionări în literatură ale întâlnirilor dintre câte un copil şi o statuie a vreunui om mare. Pe copil îl cheamă, să zicem, Mihăiţă, iar statuia s-a dat jos de pe soclul de la Sf. Gheorghe şi se odihneşte pe ghizdul fântânii cu zodiac.
“Mihăiţă: Tu eşti mort?
Vodă: Da.
M: Păi şi atunci de ce vorbeşti?
V: Ha? Păi cum de ce vorbesc?
M: Păi io aşa am înţeles, că morţii nu vorbesc, nu mănâncă, nu mai fac nimica.
V: Ascultă, băiatule. Ai înţeles greşit. Diferenţa dintre vii şi morţi e că vii mănâncă şi ascultă, iar morţii sunt mâncaţi şi vorbesc. Acuma, toţi viii sunt niţel şi morţi.
M: Şi eu?
V: Şi tu, ca dovadă că vorbeşti, e drept că pui mai ales întrebări şi când spui, spui prostii, precum viii. Pe măsură ce o să îmbătrâneşti şi o să mori, o să mănânci şi o să asculţi din ce în ce mai puţin, şi o să vorbeşti din ce în ce mai mult. Când o să fii bătrân, simiţind că se apropie moartea, o să vrei mult să asculţi, dar o să surzeşti. Dar chiar şi aşa o să asculţi, cât trăieşti asculţi. Iar după ce mori, gata, s-a terminat, nu o să mai asculţi nimic, ci doar o să fii ascultat. Ca mine. Acum că-s mort, nu mai poci decât să le zic altora ce ştiu.
M: Păi şi când eşti viu, nu vorbeşti?
V: Ba daaaa, fiindcă tot ce e viu e şi mort, dar e şi viu pe deasupra, başca. Aşa că poţi să vorbeşti, dar numai prostii. aşa că ai putea la fel de bine să taci. Oricum nu te ascultă nimeni. Decât după ce mori, dar nici atunci, decât dacă ai fost un mare om. Ascultă la mine, aşa şi nu altfel deosebeşti vii de morţi. ”
Interesantă teorie; eu, pour ma part, după cum e scris pe undeva pe aici, ştiu că moartea e un copil cu care te joci când eşti mic şi care tot copil rămâne când tu creşti, dar care te aşteaptă să-ţi treacă.
“vatmanul isi vatuieste tampoanele, isi roade creioanele,
il ocoleste pe c.a.rosetti doar pentru tine, si pentru phrynne,
si pentru toate damele fine.”
Pentru ca moartea si dragostea…
De ce se pune atat accent pe moartea biologica (tot murim odata dar cu toate astea stiu destule persoane care nici nu vor sa se gandeasca ca va veni candva si clipa asta) si nu exista o preocupare generala a societatii de a iesi din inertia/amorteala/paralizia interioara (tot un fel de moarte, ca doar a exista biologic e cam vegetare IMO)?
“uneori, privind în oglinda, ma înfior de ochii pe care-i zaresc” spunea un poet. Cat de des avem curajul sa privim in noi si sa ne infioram de ceea ce am devenit fata de ceea ce simtim ca ar fi trebuit sa devenim (de nu ar fi existat aceasta amorteala)? asteptam sa ne regasim doar in fata mortii? unde este acel “don’t go gentle into the night”? am cam ajuns indobitociti ca specie…
Many of us, either from too little emotion or too much intellect, both
of which are stumbling blocks in the way of prayer, cannot believe that
which our senses deny. To force ourselves to believe will end in greater
doubt.
Adrian
http://groups.yahoo.com/group/Efect_Placebo
s-a murit atat de mult de cand e timpul.
daca te gandesti la moarte in general, adica la moartea altora, poti sa ai discursuri. daca te gandesti la a ta o sa taci si gata. mie mi se pare indiscret sa vorbesti despre moarte.
mi se pare de necrezut ca am trait asa de mult de cand suntem (noi, omenirea) si tot murim si tot nu stim pentru ce. ma rog, intre timp putem sa credem in diferite lucruri. putem sa credem in creier, ceea ce pe mine ma deprima foarte mult. pe oameni ii jigneste ideea ca sunt foarte mult organici si predeterminati.
indobitocirea speciei nu stiu daca se poate masura si daca da nu stiu de ce ar fi ceva rau si nu stiu cum s-ar putea schimba decat printr-o conspiratie mondiala in care iarasi putem sa credem daca ne amuza si daca nu ne indobitoceste mai mult. probabil ca e nevoie si de oameni care sa suspine de grija societatii si a omenirii desi mie mi-e frica de ei daca imi imaginez ca ar trece la fapte de dezdobitocire.
amorteala interioara, zice adrian. asta vine probabil cu efectul narcotic pe care il are tot ce se intampla in sfera publica si care intr-un fel recomanda un anumit comportament. omul de acum primeste mult mai mult din afara decat primea acum sute de ani. toti vor sa-i comunice ceva. omul (in diferitele lui roluri) a devenit interesant pentru cei din afara (partide, firme etc). si poate pare mai diluat pentru ca si el a devenit mai comunicativ. e transparent, nu mai are bariere, pana la punctul in care realizeaza asta si se simte furat si poate atunci face ceva extravagant.
probabil ca poti sa faci proiecte de societate. si exista invatare colectiva. dar si riscul de a alege o cale ca fiind cea mai de dorit, cea mai buna. bine, alegeri din astea s-au tot facut si se tot fac. dar nu poti sa le ceri oamenilor sa aiba o viata spirituala mai intensa sau sa fie mai vii. sigur, poti sa le vinzi stilul asta de viata asa cum vinzi o religie. dar nu cred ca poti sa pretinzi ca genul asta de viata e superior altuia. adica ba da, cand promiti o rasplata neverificabila. e mai bine sa fii bun pentru ca o sa ajungi in rai. asta e un “de ce” cu trimitere la efect nu la cauza.
in fine, m-am plictisit:)
Mica, interesant, a propos de indiscreţia de a vorbi despre moarte, mi s-a mai adus critica asta. Fiindcă moartea e un subiect recurent la mine, poate şi pentru că e facil, că e facil să vorbeşti despre ceva despre care nimenea nu are habar nimic, cu atât mai puţin vorbitorul.
Şi poate e adevărat că, în faţa gravităţii şi autorităţii morţii şi a suferinţei pe care o provoacă, e cam indecent să pălăvrăgim despre moarte. Şi steril. Dar, la o a doua privire, însemnarea mea de mai sus e doar tangenţială la miezul dur al problemei. Iar despre împrejurimile morţii, hm, despre astea niciodată nu vom fi vorbit suficient.
Şi iată, că însăşi dumneata scrii, despre moarte, cel mai lung comentariu de la noi de până acum 🙂 .
Mie ideea “predeterminării organice” mi se pare super, pentru că e foarte logică dar contrară oricărei evidenţe 🙂 Evidenţele sunt foarte ilogice, şi totuşi adevărate. Aşa că ideea predeterminării organice (sau a robotului) e indeglutibilă (cuvând pe care tocmai l-am inventat şi care înseamnă: “de neînghiţit, decât poate pe nemestecate şi cu multă apă”, deşi puteam să zic aşa de la început, în fine)şi nu esplică de fapt, nimica, chiar mai puţin ca dualismul.
În fine, mica, îmi place de dumneata, eşti haioasă 🙂
Adrian, cred că era “do not go gentle into that good night”. Te aştept să zici de psihooncologia aia pe imed.
bine.
dumneata esti rigid si ma enervezi, ceea ce poate ai intentionat, daca intr-adevar poti avea intentii fata de un “dumneata”. si nici sa nu te gandesti sa te justifici ironic cum am observat ca faci. roar.
… iar când a ajuns Salvarea, din el mai ardea tigarea. Ciudat cum adoratorii lui Carlos Gardel pun în gura statui o tigare aprinsa. Ofranda naiva sau o încercare de a-l mai retine “viu” în memoria colectiva.
Simbolic, as fi tentat sa cred ca asa il “reinvie”; ii pun sufletul la loc. Tigara (un jaratec in miniatura), in gura, orificiul pe unde iese sufletul.
da, Vlad, Dylan Thomas spunea:
“do not go gentle into that good night
Rage, rage against the dying of the light.”…eu insa, in “febra” exprimarii, am ajustat un pic conform necesitatii…scuze daca cineva s-a simtit ofensat.
ref: cam la ce ma refeream cand spuneam ” indobitocirea si amorteala interioara”…un citat orientativ, pentru ca modalitatile de irosire sunt mult mai vaste.
“Oamenii muncesc în general prea mult pentru a mai putea fi ei
însisi. Munca este un blestem. Iar omul a fãcut din acest blestem
o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru muncã, a gãsi o
bucurie într-un efort care nu duce decît la realizãri irelevante,
a concepe cã te poti realiza numai printr-o muncã obiectivã si
neîncetatã, iatã ceea ce este revoltãtor si ininteligibil.
Munca sustinutã si neîncetatã tampeste, trivializeazã si
impersonalizeazã. Ea deplaseazã centrul de preocupare si interes
din zona subiectivã într-o zonã obiectivã a lucrurilor, într-un plan
fad de obiectivitate. Omul nu se intereseazã atunci de destinul sãu
personal, de educatia lui lãuntricã, de intensitatea unor
fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci
de fapte, de lucruri. Munca adevãratã, care ar fi o activitate de
continuã transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare,
de iesire din centrul fiintei. Este caracteristic cã în lumea modernã
munca indicã o activitate exclusiv exterioarã. De aceea, prin ea
omul nu se realizeazã, ci realizeazã. Faptul cã fiecare om trebuie sã
aibã o carierã, sã intre într-o formã de viatã care aproape niciodatã
nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin
muncã.
Sã muncesti pentru ca sã trãiesti, iatã o fatalitate care la om e
mai dureroasã decît la animal. Cãci la acesta activitatea este atat de
organicã, încat el n-o separã de existenta sa proprie, pe cînd
omul îsi dã seama de plusul considerabil pe care-l adaugã fiintei sale complexul de forme al muncii. In frenezia muncii, la om se manifestã
una din tendintele lui de a iubi rãul, cînd acesta este fatal si
frecvent. Si în muncã omul a uitat de el însusi. Dar n-a uitat
ajungand la naivitatea simplã si dulce, ci la o exteriorizare
vecinã cu imbecilitatea.
Prin muncã a devenit din subiect obiect, adicã un animal, cu
defectul de a fi mai putin sãlbatic. In loc ca omul sã tindã la o prezentã
strãlucitoare în lume, la o existentã solarã si sclipitoare, în
loc sã trãiascã pentru el însusi – nu în sens de egoism, ci de
crestere interioarã -, a ajuns un rob pãcãtos si impotent al realitãtii din
afarã.” Emil Cioran
in alta ordine de idei, mie nu mi se pare indiscret sa vorbesti despre moarte, mai ales despre propria moarte…trebuie cred eu sa constientizam nu doar rational, vag ci si emotional ca suntem intr-o calatorie cu un final (cel putin aici, in plan fizic…ce va fi mai incolo nu stiu).
In aceasta calatorie a vietii, in care timpul se scurge tot mai repede, uitam prea des chemarile noastre interioare, intram intr-o rutina ce la un moment dat ne poate duce intr-o fundatura, si uite asa, ajungem la final, tragem linie si vedem daca suntem multumiti de ceea ce am realizat. eu recunosc ca imi e frica de acel moment. nu de finalitatea actului mortii,caci cu asta m-am obisnuit aproape, ci de clipa, anterioara mortii, in care sper sa pot face o analiza retrospectiva a modului cum am inteles sa traiesc viata, sa selectez ceea ce este cu adevarat important si sa fac alegeri ale caror efecte s-au rasfrant si asupra altor fiinte.
moartea trebuie sa fie cred eu un reper, in functie de care sa luam deciziile ce au impact pe termen lung. cam asta ar fi parerea mea, poate ingusta si ignoranta. sunt deschis la alte abordari.
P.S. pentru mica -nu “suspin de grija societatii”, caci aceasta “dezdobitocire” cred ca este un proces ce trebuie realizat pe baza unor convingeri ferme si intime, chiar daca poate ajunge un fenomen social. de asemenea, eu nu cred ca omul modern “e transparent, nu mai are bariere”. dar cred ca e mai instrainat de el insusi ca niciodata poate. Ca proiecteaza o masca sociala comunicativa e una, ca se cunoaste pe sine insusi e alta. Ca rezultat, societatea actuala nu este cred eu o societate a oamenilor ce se cunosc pe ei insisi. Poate incearca acest lucru, poate simt un gol interior pe care cauta sa-l umple fiecare dupa cum poate, dar incoerenta interioara colectiva este dominanta si se reflecta masiv in plan fizic.
eu nu incerc sa vand un stil de viata, nu ma preocupa ce se va intampla dupa moarte, eu doar incerc sa atrag atentia asupra unei stari de fapt. eu cred intr-un univers ce actioneaza ca o masinarie perfecta, pe care nu o intelegem si care ne “rasplateste” impartial, indiferent de afiliere religioasa …
Adrian
http://groups.yahoo.com/group/Efect_Placebo
Mica: sărumâna fă, bună ziua bă.
Mi-ai amintit de o replica din War and Love al lui Woody Allen: personajul principal (Woody, desigur) se intalneste in copilarie cu Moartea, o aratare inalta cu o coasa pe spate, cliseul clasic. Si Moartea ii spune cateva vorbe intelepte despre Viata si apoi la plecare ii spune “o sa ne vedem noi mai tarziu, cu bine”. Atunci copilul ii raspunde “oh, no need to bother, i’m ok” (citat aproximativ). Ar fi interesant sa vedem cum a avut fiecare revelatia mortii si cum i s-a schimbat viata dupa aia. Eu am un prieten care in momentul in care si-a dat ca e muritor s-a decompensat rau de tot, a facut un fel de episod psihotic.
In ceea ce ma priveste, din cauza unor circumstante aparte, am realizat mult prea devreme ca intr-o zi o sa mor. Apoi, mai la batranete (sic!) mi-am dat seama ca defapt suntem nemuritori. Dar asta e alta poveste.
Lulu, poti sa ne spui povestea cu nemurirea?
adrian, cum sa spui ca toate muncile indobitocesc? daca tu ai o pasiune si perseverezi in acea pasiune, inseamna ca esti 1 dobitoc?! daca tie-ti place ceea ce faci, te reprezinta, iti fructifici ideile etc., cum sa spui ca asta e naspa?
pt. Livia
vezi above:
“Munca adevãratã, care ar fi o activitate de continuã transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei. Este caracteristic cã în lumea modernã munca indicã o activitate exclusiv exterioarã. De aceea, prin ea
omul nu se realizeazã, ci realizeazã.”
eu nu am afirmat ca “toate muncile indobitocesc”. indobitoceste munca exclusiv exterioara (“exterioara” nu ca o faci in natura, la camp sau oriunde) ci ca e exterioara de centru fiintei tale.
si cel ce munceste campul, in fabrica sau oriunde, daca ceea ce face are semnificatii pentru el si il ajuta sa creasca launtric alaturi de rezultatele materiale pe care le obtine e o.k.
cati insa nu se duc la munca urand ceea ce fac, cufundandu-se tot mai mult intr-o toropeala interioara din care iesirea devine tot mai fragila cu fiecare zi ce trece?
Adrian
http://groups.yahoo.com/group/Efect_Placebo
Lulu, si eu am avut cam aceeasi reactie de decompensare, poate nu atat de serioasa ca a prietenului tau.
“Revelatia” am avut-o dupa o endoscopie facuta acum vreo 4 sau 5 ani, cand m-au adormit. Adica, am vazut cum asistenta pune in tub cocktailul de nani, i-am zis ceva de genul “see you later” si dupa aia blank. M-am trezit cand aia inca nu terminasera, reactiile nu s’au lasat asteptate, voiam sa imi scot tubul, ce mai, balci, fa-i agitatului inca o injectie. Drept pentru care i-am am blacked out. Cand m-am trezit eram bezmetic, pentru ca chestia respectiva te face sa uiti ce ti s-a intamplat, dar un efect secundar este ca repeti ca prostul aceleasi lucruri.
In fine, tot cut to the chase, dupa ce m-am trezit mai bine, am facut inductia de maxima profunzime si aleasa gandire: “aha, cam asa e si cand mori. acum esti si acum nu mai esti”.
Drept pentru care m-am tratat cu Meaning of life al lui Monty Python, care m-a ajutat cat de cat.
Cand pic in metafizici, rar, ma gandesc la ce adevarati au fost oamenii aceia care inca ne vorbesc noua azi si vor vorbi si altora maine-poimaine, cand de noi se va alege praful. Oamenii mari, cum le zice Vlad. Alde Voda. Iar deunazi, asteptand eu niste analize importante (chiar asa Pinocchio, acu’ se gasi si Vlad…) m-a lovit brusc chestia aia ca nu de moarte mi-e frica ci de vesnicia ei… Dar vorba Lulutzei, mai bine nu ne uitam noi la gugustiuci si forsitii explodand si uitam de metafizici?
Iar ce-a scris Adrian pe acolo e atat de adevarat ca mi s-a facut si frica. Camino.
Of, Madelin. (Ce nume frumos ti-ai ales.)
“pisica nu stia. privise cu ochii albastri si acum
avea senzatia ca e deja prea tirziu
lumea-i scapase din ghiara
peste femeia taiata un vas chinezesc se crapase de seara.”
Cum ca adica ma repet, sunt depasit de evenimente. Am artroza la umarul sting, colesterol, sunt depresiv si am mult de lucru. (Si, ca sa fiu foarte sincer, nici un chef de lucrat, nitzel inainte de conced.)
On topic, in ordine cronologica:
Nelu (a lu’ Leana), ma jucam cu el cind eram mic, pe strada la bunica. In clasa a 5a am avut surpriza sa il am coleg, ramasese de doua ori repetent. Era un baiat tare bun. Cindva, atit de demult incit nu mai imi amintesc daca e adevarat, am aflat ca avea epilepsie si ca s-a spinzurat.
Horst, tare mi-a placut de el. Am fost impreuna intr-o Tabara Nationala de Literatura, mare dracie. A trebuit sa curatam cepe la bucatarie, am putit ingrozitor (aveam 16 ani, heh), ne-am dus la hotelul orasului, am mituit o femeie de servici, am intrat pentru vreo ora intr-o camera de hotel nefolosita si am facut dus, unul dupa altul. Am uitat ceva in baie, am strigat prin usa si l-am rugat pe Horst sa imi dea. Intra si ia ce vrei. Am intrat. Citiva ani mai tirziu, Horst s-a inecat.
Carmen, am fost cu ea in scoala generala. Una din cele doua blonde. Un fel de capritza simpatica. Facea gimnastica de performanta. Ce fata buna. M-am reintilnit cu ea ca student. Se facuse educatoare, era directoarea unei gradinite de cartier. Era foarte multumita, si se vedea ca face ce ii place, si face bine. Sa fi tot fost 1984-85. Prietenul ei era arab, parintii nu erau de acord, a ramas gravida. Arabul era student la medicina, i-a facut chiuretaj, a omorit-o.
Alta Carmen, tot un fel de capritza, blonda si putin pistruiata. O fata desteapta, vesela. Ne-am ciondanit prin clasa a 7a, a 8a. Ne-am intilnit pe pista de schi, eram studenti. Tu esti schioarea de care tocmai am auzit la radio ca a luat premiu? O chema la fel. M-a luat in serios si a inceput sa se dezvinovateasca. Era tare dulce. Mai tirziu, eu ajunsesem deja de citiva ani in Germania, ea era gravida in luna a sasea si mergea seara pe bulevardul Ceahlau. Cineva i-a vrut geanta si a injunghiat-o.
Ani si ani. Revolutie, emigratie, coming-out. Les années folles, wild side. Descoperirea internetului, chat, cunostinte dupa cunostinte. Despre Igor si HIV am mai povestit undeva. Igor traieste, a imbatrinit, sigur ca nu mai arata ca la 25 de ani, are aproape 40. De curind m-am intilnit cu Michael, intr-un magazin. Arata foarte elegant, avea un prieten nou si foarte tinar, si mergea in cirje. Mi-am adus aminte, cindva imi povestise ca are scleroza multipla, pe vremea aceea nu se manifesta. Cu ceilalti nu m-am mai intilnit.
Si povestile mamei. Vedea copiii murind la spital, de leucemie, apoi venea acasa si povestea. Nu imi povestea mie, eram prea mic, dadea telefoane si povestea, iar eu ascultam. Pe la vreo 25 de ani nu intelegeam de ce iese la pensie atit de devreme. (Pretexta ca vrea sa aiba timp, sa stea acasa cu Prinzessa.) Acum nu inteleg cum a putut sa lucreze acolo atitia ani.
Apoi cei din familie, n-am sa povestesc. Nu au fost putini. Incep sa ma gindesc ca ar trebui sa scriu un pomelnic (cind invatasem sa scriu, si scriam frumos, aveam in vecini niste babe care aveau cel putin 100 de ani, ma puneau sa le sciu pomelnicele) si sa ma duc cu el la biserica. Ajuta, cred. Linisteste. Odihneste.
Vlad, CUM POTI tu sa pui asemenea intrebari??
Haiti, ce întrebare am pus?
Definitia mortii, pusa pe blog, este cam acelasi lucru cu o intrebare, nu?
Pinocchio, ai dreptate, dar:
1. Nu ştiu de ce, de când mă ştiu, o dată cu primăvara încep să mă gândesc la moarte, mai mult decât în restul anului. Nu mă apucă depresia, nu, pur şi simpu moartea mi se pare că adie în aer, dar îmi dau seama că ea adie tot timpul, dar primăvara o văz mai bine.
2. Cum spuneam mai sus, mi se pare un pic indecent să vorbim direct despre moarte, de asta, în ciuda artificiului din titlu, însemnarea mea se referă doar la o periferie a morţii.
Off topic, visez la un fel de blog comun, care să se numească, fără falsă modestie, ceva de genul “Liga gentilomilor extraordinari”, în care să scriem cu toţii. De fapt, acest blog există şi se numeşte Dulce Mahala, dar nu e cinstit ca eu să scriu acolo sus, mai mare, şi voi aici, mai mic, şi supuşi capriciilor filtrelor de spam. O să mă mai gândesc la subiectul ăsta, dacă vă mai gândiţi şi voi. Pentru că, din cauza dumneavoatră, blogul acesta a devenit chiar extraordinar, în ultima vreme.
Sau poate un fel sindicat? Cu blogul ăsta, al lui Pinocchio, Nusitatu, Madelin, Tapirul (deşi el este o prezenţă care transcende bloguri, forume, Tapirul e el însuşi o entitate a netului), Wandering Elf (deşi el n-o să vrea), şid e Gavagai nu mai zic pentur că nu îndrăznesc şi el e prea aparte.
Dar de fapt, ia te uită, gaşca asta deja există.
Un blog colectiv? Mie imi place mahalaua asa cum este ea, eu una nu ma simt deloc lezata ca scriu cu litere mici atata vreme cat ideea unui post iti apartine in intregime tie si eu vin pe aici pentru ca imi place, initial, “cum/ce scrie Vlad”. Intr-un blog colectiv m-as simti obligata sa scot propriile “oua de aur” si atunci cine ar mai comenta? :-). Insa ai dreptate, savurez comentariile ‘echipei’ la fel de mult cum savurez ideea originatoare.
Nu mai tin minte cine cu cine era frate si sora. Madelin, tu esti sora cuiva? Daca nu, atunci precis a mea 🙂
Adica vreau sa spun: Vlad, si mie imi place Mahalaua asa cum este si cred ca e foarte bine ca poarta amprenta ta spirituala. Am putea sa ne intilnim si intr-o cârciuma sau o sala de conferinte virtuala, dar ar fi teribil de impersonal si precis ca mult mai haotic.
Spune cineva deunazi ca era curios sa citeasca bloguri, dar nu ii place ca pina la urma pe fiecare blog se intilneste cite o gasca, si pina la urma se vorbeste de diferse chestii personale. Ei, si ce e rau in asta? l-am intrebat. Dimpotriva.
Sunt Sora Torcatoarelor si Pazitoarea Timpului.
Sala de conferinte virtuala? Hmmmm….
Mai bine va spun noapte buna…
PS
“Gasca mea nu poate sa stea linistita, nici o clipa, hai si tu daca simti asa, vino-n gasca mea…”
A cui gâscă?
pe Madelin nu ti-o dau
Pana? Mea?
hî?
A, gâsca. Speaking of which (e un semn), azi am iesit cu Toshiko sa vizitam “cow’s place” (ferma universitatii) si covered bridge si am vazut – n-am mai vazut in viata mea – un cârd de gâşte sălbatice (cred ca canadiene) pe un islaz. Erau cam (nu am numarat exact) 5000 pe putin. Tare galagioase. Banuiesc ca sunt pasari emigratoare si emigrau in Canada sau unde se duc ele.
E tare frumos cum se nasc şi mor pe blog la Vlad idei. Numai că partea cu adevărat frumoasă e că poţi să le resuscitezi când vrei şi când nu se aşteaptă niminea. Primăvara eu fac depresii dar moartea nu e cauza lor ci mai degrabă un fel de decor izbăvitor. N-o fi fain să te pierzi în speculaţii?
Io ziceam că e fun şi detaşat să vorbeşti despre moarte atunci când nu o ai sub ochi. Altfel, e ca şi cum ai merge pe marginea unui hău imens şi ai întinde mâna deasupra lui.
Şi ca să închei cu o bucăţică pe care am cules-o eu – Fratele bunicii mele era bolnav rău de tot cu inima. Ultima oară când l-au internat la spital a făcut un stop cardio-respirator şi cu greu l-au resuscitat. Când s-a trezit a vrut să mă vadă, deşi noi nu eram deloc apropiaţi, îl vedeam poate o dată pe an sau mai rar. Când am ajuns la spital mi-a povestit un singur lucru. Că se trezise brusc în mijlocul unui câmp imens, cu o iarbă verde, verde, şi deasupra lui era un cer la fel de imens şi plin de stele. Şi că nu se simţise niciodată mai liniştit, mai împăcat. Apoi l-au tras înapoi şi asta l-a durut groaznic. M-a trimis acasă fără vreun sfat valoros pentru viaţă şi după două zile a murit. Iar.
Nusitatu, poate ca ceea ce ti-a spus a fost un sfat valoros pentru viata. Cit despre depresii — se pare ca in primavara am si eu o usoara tendinta, dar incep sa constat ca la mine e mai mult chestie de alimentatie. Nu slabesc cind sunt deprimat, ci devin depresiv cind slabesc. Si in ultimele saptamini, a se vedea colesterolul, am slabit 1-2 kg. (Aseara la sauna m-am cocotat pe cintar inainte si dupa.) Despre depresiunile mele am scris o mica poveste pe blog, amuzanta in felul ei.
Si aici un raspuns intirziat pentru Vlad: Isi aduce cineva aminte de Tudor Opris? (Mai traieste?) A condus multa vreme cenaclul Sagetatorul, care era un soi de gradinita pentru scoala lui Manolescu, de la cenaclul de luni. Asa ca a vazut multe, foarte multe cariere literare (printre altele si a dragului de Mircea) de la inceputurile cele mai timpurii. Si facea observatia ca multi scriu despre moarte cind sunt foarte tineri si plini de energie. Apoi, cu cit inainteaza in virsta, cu atit mai des cinta viata si tineretea. Si zimbea fin spunind asta cu vocea lui de tenor.
Apoi, schimbind putin perspectiva, postul tau despre moarte a picat tocmai cind ma luptam cu colesterolul, artroza si majorarea chiriei. But it’s alright, I forgive you. Sau altfel spus: Relax kid, it’s just me and my big mouth 😉
(Haha, si sa vedem cine recunoaste cele doua citate de la urma…)
Da, Pinocchio, si eu cred la fel acum, ca e un fel de sfat valoros. Atunci mi s-a parut doar ca am aflat un secret mare mare de tot si nu l-am spus la nimeni o perioada. Da zambeam asa cu inteles si parca m-am destins brusc pe dinauntru. Si am mai observat acum ca in postul precedent am folosit ca refren cuvantul imens. Auziti, poate ca Moartea e imensa nene. Si atunci tot ce scriem noi nu poate fi decat periferia ei.
Sigur, Mahalaua 😉
Asta e chiar mişto. Mahalaua morţii. O s-o ţin minte.
Chapeau.
Frumos… o voi nota
Desi toti murim odata…cunosc foarte multe persoane care nici nu vor sa se gandeasca ca va veni candva aceasta clipa
cică-s 4 frici fundamentale, printre care şi asta a morţii. celelalte mai sunt: a singurătăţii, a lipsei de sens şi ultima (în “ordinea” zisă de mine aici) îmi scapă. da’ toţi le-avem. unii o au mai pregnantă p una, alţii p alta, alţii combinaţii, alţii pe toate cam la acelaşi grad de intensitate etc.
io p-asta cu moartea n-o am cine ştie ce. îmi adie câteodată gânduri despre moarte, da’ le iau destul de cinic şi asta e.
dar în schimb îmi place “le petit mort” 😀 !
Si mie imi scapa ultima, dar stiu ca o avem toti si taman pe asta o am eu mai pregnanta.
Cine e “micul mort”??
Ultima teamă fundamentală e cea de telecabină.
“reducerea temporara a unor largi porţiuni din cortexul cerebral (simultana sau nu, dupa noroc)cu eliberare de prolactina”
Am gugalit, in prima faza credeam ca e vorba de ceva interzis :-))
Telecabina? Pfuai. A patra e frica de a avea mereu dreptate! (sau aia de a transforma un castig intr-o pierdere?). Cam asa ceva.
eu zic ca e frica de intuneric. Sau de lumina, dupa caz.
Eu zic că e spaima că n-ai notă şi sigur te scoate azi la tablă vaca aia de chimie.
Baiser, c’est mourir un peu.
:((
A, la petite mort, donc.
Oh, la, *la*…
mourir, c’est partir un peu
dili, hai spune-ne care e că uite câţi falsează 🙂
Nu ma pot abtinea. Ce pacat ca nu putem zice mourir, c’est baiser un peau, hihi
A. says:
10/08/2010 at 1:44 pm
Baiser, c’est mourir un peu.
:((
Lasa, punctule, nu din asta o sa ti se traga tie!
Gata, stiu! Frica de dentist.
Frica de prostie.
IMPORTANT: Doar Apunct are voie sa-mi spuna dili!
A. + LIV-LILA = AMOUR
asa alaturare stranie n-am mai vazut. sa se vorbeasca despre moarte, frica si orgasm laolalta… Si ce combinatii interesante ies daca facem propozitii care sa cuprinda cele 3 cuvinte… 🙂