Organodinamismul reprezintă concepţia lui Henri Ey despre structura psihică şi despre boala psihică. Orice încercare de a reda sau vulgariza o teorie atât de complexă cum e organodinamismul e o pretenţie exagerată. Mai mult, pentru a fi înţeles, organodinamismul necesită cunoştinţe solide de filozofie, psihanaliză şi psihiatrie din partea cetitoriului, or eu nu am cunoştinţe solide din nimic, aşa că încercarea mea e cu atât mai ridiculă. Aşa că de fapt o să vă prezint foarte pe scurt cam ce am înţeles eu cetind Manuel de Psychiatrie şi apoi Traité des Hallucinations(1973). (O scurtă prezentare despre Ey găsiţi aici).
Jacques Lacan, Henri Ey şi Pierre Malle, la St.Anne în 1932
Conform organodinamismului, psihicul este un edificiu arhitectonic, stratificat. Straturile au vechimi diferite, si filogenetic, si ontogenetic. Fiecare strat e depinde cele care îi sunt inferioare, dar este cumva mai mult decât acestea (de asta zic eu că Ey e emergentist). Tot aşa cum o celulă e mai mult decât o adunare de molecule, un organism e mai mult decât o adunare de celule, o societate e mai mult decât o adunare de organisme, etc. O boală psihică e o destructurare, ca urmare a unei leziuni organice (necunoscute, până în ziua de azi), urmată de o restructurare, dar la un nivel inferior. Putem întrevedea structura stratificată a psihicului, în anumite circumstanţe: în copilărie, pe măsură ce ne formăm; când adormim sau când ne trezim (căci somnul e o destructurare, iar visul e similar deliriumului), şi patologic, în funcţie de nivelul la care ne restructurăm. Între organic şi clinic (între materie şi “spirit”, dacă vreţi), există mereu o mare distanţă, dar şi o dependenţă totală, prin intermediul tuturor straturilor psihice.
E foarte greu să începem măcar să descriem toată structura asta complicată şi foarte mişcătoare a psihicului. Psihanaliştii au început, cumva, dar e din ce în ce mai clar că, până la urmă, acea distanţă dintre organic şi psihic va conţine multă vreme (etern?) un nucleu incognoscibil, total misterios. Henri Ey susţine că în centrul acestor mişcări se află “şapte concepte cheie”, de fapt nişte cupluri de opusuri, care se definesc unul prin celălalt în acelaşi timp excluzându-se reciproc şi deja mă doare capul. Aceste cupluri sunt:
1. Subiectul şi Obiectul
2. Eu şi Celălalt
3. Conştiinţa şi Inconştientul
4. Simbolicul şi Gândirea abstractă
5. Realul şi Imaginarul
6. Expresia şi Creaţia
7. Voinţa şi Automatismul
(Nota 1. Le-am scris cu literă mare fiindcă aşa e mai drăguţ)
(Nota 2. Dacă veţi avea vreodată curiozitatea să răsfoiţi blogul destul de ermetic al profului Aurel Romilă, unul dintre exegeţii lui Ey, veţi vedea multe asemenea scheme cu cupluri. Şi ţineţi minte chestia cu cuplurile, modul ăsta de a sistematiza lucurile, fiindcă o să revin la el niţel mai încolo)
De îndată ce unul dintre elementele cuplului se destabilizează, sau se inhibă (din cauza leziunii organice îndepărtate şi necunoscute), celălalt se hipertrofiază, dă pe din afară. Aşa se face că “nebunia” poate părea creativă, pozitivă: atunci când controlul realităţii e defect, imaginarul ne invadează. Sau, când gândirea abstractă e afectată, simbolicul, care pentru noi, oamenii cu scaun la cap, este mort şi ţeapăn, prinde viaţă şi iată-ne atacaţi de tot felul de creaturi mitologice care erau închise în incoştientul colectiv al lui Jung (astfel salata e completă), unele foarte periculoase. Sau când propriile gânduri (subiective), nu mai par a fi ale tale, parcă funcţionează singure şi ai impresia că le auzi, ca nişte voci (obiective). Etcaetera.
Schemă complicată cu boli psihice
***
Steluţele de mai sus semnifică faptul că vom face un salt înapoi cu vreo 18 secole, în vremea unuia dintre cei mai cunoscuţi ereziarhi gnostici: Valentin. Dacă secta lui e aşa de cunoscută, e nu numai din cauza răspândirii sale, ci datorită descrierilor făcute de ereziologii epocii, principale izvoare până la descoperirea manuscriselor de la Nag Hammadi. Dogma şi cosmogonia lui Valentin sunt foarte complicate. Ia să vedem dacă am înţeles. La început, exista doar o singură chestie. Să-i zicem Dumnezeu, sau Bythos, sau Adâncimea. În jurul lui, jur al lui care era tot el însuşi, era Tăcerea (Sigê), sau Ideea (Ennoia), sau Chestia îşi era suficientă sie însăşi, cu toate astea a inventat (îmi vine să spun “la un moment dat”, dar cred că ar fi nepotrivit) Limita, sau Crucea, care a delimitat mai întâi două entităţi (Valentin le zice Eoni), una masculină şi una feminină: Nous şi Alêtheia, sau Mintea şi Adevărul. Acest cuplu de divinităţi (deşi divinităţi e cam aiurea, pentru că făceau parte din Bythos, deşi nu-l cunoşteau, pentru Dumnezeul originar rămâne de necunoscut), începe să emane alte cupluri de eoni, care la rândul lor încep să emane alte cupluri de eoni. În total, ajung să fie 30 de eoni, ierarhizaţi într-o ogdoadă, o decadă şi o dodecadă. Schema completă e următoarea, cu traduceri foarte aproximative:
Ogodoada (primii opt eoni):
Bythos ( Adâncimea) - Sige (Tăcerea) -> Nous (Mintea) + Aletheia (Adevărul) ->Logos (Cuvântul) + Zoe (Viaţă) -> Anthropos (Omu, nu omul, adică noi, ci un fel de arhetip îndepărtat şi mult superior omului) + Ekklesia (Biserica, aşişderea ca pentru Anthropos)
Din Logos şi Zoe, a emanat Decada, adică următorul eşalon de Eoni:
Bythios (Cel Adânc) şi Mixis (Amestecarea)
Ageratos (Cel Imperisabil) şi Henosis (Unirea)
Autophues (Cel ce Există prin Sine Însuşi) şi Hedone (Plăcerea)
Akinetos (Inamovibilul) şi Synkrasis (altă Amestecare, dar nu chiar ca prima)
Monogenes (Unul Născut) şi Makaria (Fericirea)
Din Anthropos şi Ekklesia, a emanat ultimul eşalon de eoni, Dodecada:
Parakletos (Mângâietorul) şi Pistis (Credinţa)
Patrikos (Paternul) şi Elpis (Speranţa)
Metrikos (Maternul) şi Agape (Iubirea)
Ainos (Cel Ce Nu Seacă) şi Synesis (Înţelegerea)
Ekklesiasticos (aici nu mai traduc) şi Makariotes (Fericirea)
Theletos (Cel După Care Se Tânjeşte) şi Sophia (Înţelepciunea)
Schemă complicată a Universului, în viziune gnostică valentiniană
Toţi aceşti Eoni formau Pleroma, sau Plenitudinea. Ei stăteau bine mersi acolo, mă rog, nu chiar bine mersi, pentru că Dumnezeul originar era tot incognoscibil. Lucrul ăsta o deranja cel mai tare pe Sophia, ultimul dintre eoni. Ea a pus la cale nişte planuri ca să afle sursa şi scopul existenţei sale, însă nu a reuşti, din cauza Limitei. Din cauza asta, Sophia avea nişte sentimente foarte nasoale. Însă planurile şi sentimentele eonilor nu sunt aşa, imateriale, ca la oameni. Aşa că sentimentele nasoale ale Sophiei s-au constituit într-o divinitate rea, ranchiunoasă şi răzbunătoare, Demiurgul, care era exact Iehova din Vechiul Testament (sau aşa credea Valentin, şi Philip Pulllman, despre care puţină lume s-a prins că s-a inspirat masiv din valentinieni când a scris romane fantasy de succes). Din planurile ratate de cunoaştere ale Sophiei, s-a întrupat şi o divinitate feminină, Achamôth, care nu avea nici formă nici inteligenţă, şi care, fiindcă destabiliza complet Pleroma, a fost dată afară din aceasta, ceea ce a făcut-o să se agite cu disperare, şi să pronunţe o formulă magică din trei litere. Agitaţia ei disperată, oarbă şi nătângă, plus formula magică, a dat naştere lumii materiale, universului în care trăim astăzi. Drăguţ, nu? Lucrurile ar fi stat destul de rău, însă Pleroma a luat măsuri compensatorii, care sunt extrem de complicate, că iată, de câteva zile mă chinui să scriu însemnarea asta şi n-o mai scot la capăt, aşa că nici nu vi le mai povestesc. Planul restabilizator al Pleromei îl implică şi pe Cristos (un Cristos, gnostic, mutant), şi până la urmă Achamôth s-a liniştit şi s-a deşteptat din stupizenia ei, a dat o formă inteligibilă materiei născute din ea şi a insuflat suflete anumitor oameni, şi anume doar celor din rasa Pneumaticilor, descendenţi ai lui Set. Toate astea în timp ce Demiurgul, care habar n-avea, era convins că el făcea toate aceste minuni. Şi mă opresc aici, şi mă duc să iau o aspirină.
Altă schemă complicată a Pleromei
***
Acum vreo patru ani, în mod cu totul întâmplător, au ajuns să mă intereseze atât Henri Ey, cât şi sectele gnostice. Am crezut că văd o asemănare între cele două sisteme şi stiluri de gândire. Icognoscibilitatea Adâncului, ierarhia pleromei, cuplurile de eoni, decăderea eonilor, recuperarea lor, suna la fel ca organodinamismul, cu stratificarea, dezorganizarea, reorganizarea din boala psihică, cu icongonscibilitatea iconştientului şi cu cele “şapte concepte cheie”. Poate că Henri Ey era un gnostic în felul său. Sau poate aiurez eu rău.
P.S.: Acuma îmi dau seama, că, în timp ce Henri Ey, vraisemblablement, nu era familiar cu ereziile valentiniene, C.G.Jung era. Mai mult, unul dintre codicele de la Nag Hammadi, conţinând texte atribuite lui Valentin, a fost botezat după el. Dar despre asta, în episodul viitor.
În orice caz, pentru mine, Jung mai mult o lectură pasionantă decât altceva. Faţă de Freud, are avantajul că a avut contacte solide cu psihopatologia “grea”.
