Scriu această însemnare ca urmare a discuţiilor de aici. Dacă, în modernitate, casa ne era naţiunea, astăzi, în postmodernitate, mai avem oare o casă? Dacă da, ce e ea, axis mundi sau “maşină de locuit”?
Pe undeva, Gibran zicea că trebuie să ne construim casele în aşa fel încât, când intrăm în ele, să ne putem deschide aripile, nu să trebuiască să le închidem. Prin altă parte, zicea că noptea casele visează precum oamenii, şi atunci merg pe alte tărmuri, luându-ne şi pe noi cu ele. Astfel, am putea călători, rămânând în acelaşi timp şi acasă. Foarte adevărat, am putut să o constat la prima mână. Casa mea din Rahova e un soi de animal fragil, crescut în jurul unei iubiri, în formă de vapor (casa, nu iubirea). Când ies pe balconul încins, dedesubt clocoteşte adesea oceanul, deşi noi suntem cât se poate de treji. Multe dintre apartamentele vecinilor mei visează că sunt undeva în Bărăgan, sau în Moldova, că vântul vuieşte la doi paşi prin lăstăriş şi în jur cotcodăcesc găini.
Am impresia că, în zilele noastre, casele mai mult visează decât sunt treze; suspectez că sunt doar urmaşele involuate ale unei specii demult dispărute, de case mândre care cutreierau lumea cu paşi de uriaşi şi cu ochii cât se poate de deschişi, purtând într-însele pe vitejii de demult. Cele din ziua de azi par însă să se fi contaminat de o stranie boală a somnului. Docilitatea lor letargică le face victime sigure, şi de altfel, în Bucureşti, casele mai bătrâne sunt sacrificate fără milă, ca la abator, fără să opună nici cea mai mică rezistenţă (cu excepţia Observatorului, care a produs o stafie protectoare).
Nu ştiu cum sunt maşinile de locuit, n-am trăit niciodată într-una, dar ştiu că de generaţii întregi nu mai avem case adevărate. Ne naştem cu nostalgia după ele, ne mulţumim cu adormitele astea.
Însă undeva, sub pat, aşteaptă răbdător un cort.
pingback:
