Între paginile unei cărţi, cineva îmi spunea că, dacă el e scriitorul, iar eu cititorul, e doar o întâmplare nesemnificativă. Între versurile unui poem, cu totul altcineva îmi zicea că îi sunt frate, şi, dacă o neg, sunt doar un ipocrit. Citind câteva dintre textele mai vechi de pe acest blog mi-am dat seama cu uimire că aşa este. De le-am scris eu (nu mai sunt sigur), nu are nici o importanţă. Ai fi putut să le scrii dumneata, şi de fapt, poate le-ai scris. Suntem de aceeaşi parte a filei.
Şi, scriind chestia asta, îmi dau seama că poate, de fapt, niciunul dintre noi nu a scris nimic. Că împărţim cu toţii aceeaşi soartă, de cititori. Că scriitorul este altundeva, şi că, urcând pe firul scriiturilor, am putea să îl găsim, cândva, poate înainte de Homer, sau poate într-un viitor îndepărtat. Sau poate stă chiar după colţ, pândindu-ne, şi o să apară dintr-o dată, râzând de deruta noastră, şi o să îl recunoaştem după focul care mocneşte prost stins în proprii noştri ochi, şi care, în tot acest timp străvechi al tânjirii, nu era decât reflexia lui.
Oare cite parti are fila pe care e scrisa povestea noastra?
se-ntampla exact ca-n foucault, introducerea la arheologia cunoasterii. nu sunt aici, sunt in alta parte si va privesc razand. sau ca-n proust. intotdeauna e o alta mana care scrie. cel putin asa sper, ca daca nu ar trebui sa ne punem cateva probleme. brrrrr.
ei ei, ia nu mai incerca sa te eschivezi! unde ti-e responsabilitatea? 🙂
Pinocchio, nu se ştie, pentru că, întocmai ca în cazul Lunii, nimeni n-a văzut decât una şi aceeaşi parte.
Gavagai, brrrrrrrr.
Ina, chiar aşa. Unde, unde?