Acest post îşi are originea într-un comentariu din excelentul blog al împricinatului de Corn, doar că atuncea eram cam obosit şi cam agramat şi am zis chiar multe prostii, ia să vedem dacă am mai mers la şcoală între timp.
De mult timp se perpetuează ideea că armenii sunt monofiziţi. Mă rog, cel puţin biserica armeană ar fi. Pe scurt, e cam aşa: pe vremuri, începând cam din secolul IV A.D., creştinii aveau o mare problemă: cum putea Iisus să fie şi Dumnezeu şi Om în acelaşi timp? Asta era o chestie cu totul nouă. De-a lungul timpului, au fost oameni care s-au autoproclamat zei, dar renunţând la statul de om şi oricum cine îi credea. Problema christologică, cum s-a numit ea, era aşa de grea, încât iniţial, mulţi au crezut că e o şmecherie.
Cei mai sceptici au zis că Iisus nu era Dumnezeu, ci ba fiul lui adoptat, ba un Mesia om, ba fiul lui Dumnezeu la propriu, adică făcut (ăştia din urmă erau rătăciţii lui Arie). Aceştia au fost repede descalificaţi din cursă. Deşi, în zilele noastre au apărut noi variante, de exemplu Martorii lui Iehova, care ne bat la uşă şi ne dau reviste cu reţete culinare, grădinărit şi sfârşitul lumii, ceea ce e foarte enervant, dacă şi arienii erau la fel de enervanţi nu-i de mirare că au fost exterminaţi.
Alţii, din contră, au zis că de fapt partea umană e doar o iluzie, Iisus pare om, dar nu e, e Dumnezeu într-o formă inteligibilă, aşa, ca o pildă sau un simbol.
Alţii, cam în aceeaşi linie, au zis că nu contează că Iisus e şi om, partea omenească, pe lângă cea divină, este mult mai mică, aşa că o putem neglija matematic (aşa cum putem aproxima că 1,0000000000000000000001 = 1), deci, practic, Iisus este tot Dumnezeu. Iar Fecioara Maria nu poate să fie mama lui Dumnezeu, ci doar a unui om. Această opinie îi aparţine unuia, Nestorius, despre carele unii zic că e eretic, alţii, în biserici din Orientul Mijlociu, îl venerază ca sfânt, iar alţii zic că nici măcar nu era nestorian, fiindcă în copia copiei unei cărţi de-a lui, Bazarul lui Heracleide, neagă propria doctrină (să reţinem acest termen). Desigur, nu putem exclude cu totul acel 0, 0001 de umanitate, dar nu merită să-l amestecăm cu divinul. Mă rog, teoria lui Nestorius, aşa cum a fost ea înţeleasă de contemporani, mai ales de cei care l-au condamnat, ar fi fost că Iisus ar fi avut două naturi, umană şi divină, cea umană fiind neglijabilă, precum şi două persoane, nene. Una fiind om, născut din fecioara Maria, alta fiind Dumnezeu. Adică, cumva, avem doi Iisuşi.Teorie consacrată sub numele de diofizitisim. Consecinţele ultime ale acesteia se pot vedea în Cultul Tuturor Mântuitorilor, despre care am vorbit cândva.
Un duşman de-al lui Nestor, Eutyches, a zis: “Haaaaa, erezie! Cum să avem nenicule doi Iisuşi? Nici pomeneală, de fapt, natura umană şi natura divină se amestecă precum într-o oală cu supă, astfel încât Iisus are o singură natură şi o singură persoană!”. Fază la care Nestor a mustăcit satisfăcut, pentru că ştia că Eutyches mersese prea departe: dacă Iisus avea o singură natură, dar partea umană nu era neglijabilă, însemna că acea natură nu era nici divină, nici umană, ci un hibrid, o supă, altceva. Aşa că a replicat: “Cine zice eretic, ăla e”, şi aşa a şi fost, gata şi cu Eutyches, şi cu teoria lui, botezată monofizitism.
Pentru că până la urmă, opinia mainstream, adoptată la Sinodul din Calcedon, a fost că Iisus are două naturi, umană şi divină, perfect distincte, şi o singură persoană. Una singură. Cum de se poate aşa ceva? Păi, cred că totul se trage din învăţăturile lui Aristotel despre formă şi conţinut, dar nu sunt prea sigur. Ca şi cum omenescul şi divinul sunt mai curând materii prime, pe care le poţi combina şi amesteca într-un singur model, deşi rămân separate. Deşi poate iar spun prostii, iar probabil că domniile voastre deja nu mai înţelegeţi nimic şi nu vă condamn, că e extraordinar de complicat. Cert e că această opinii a fost păstrată de toate bisericile mari, ortodoxă, catolică, protestantă, deşi s-au certat pe nişte chestii şi mai obscure, cum ar fi “Filioque”, despre care vom vorbi altă dată.
Desigur, dacă sunteţi perspicace, problema poate fi mult mai simplă. O sumedenie de patriarhi, arhiepiscopi popi şi papi en tout genre, se băteau care să fie mai tare, şi atunci se legau de toate chichiţele şi fiecare în parte zicea “Io, şi numai io, ştiu cum e de fapt toată treaba Dumnezeu, dacă vreţi să ajungeţi în rai, votaţi-mă pe mine că fac şi canalul Dunăre Bucureşti şi în 24 de ore scot mafia din ţară”, şi de aici o bălăcăreală întreagă.
Dar să revenim un pic la armenii domnului Sebastian Corn. Biserica Armenească, una dintre cele mai vechi din lume, alături de alte câteva biserici foarte vechi, cum e cea Coptă, dacă am înţeles eu bine, se raliază la părerile Sfântului Chiril din Alexandria, păreri care predatează deciziile din Calcedon. Din ignoranţă, sau din altceva, multă vreme bisericile mainstream i-au băgat pe armeni în oala monofizită (vedeţi mai sus, aia cu Eutyches), însă armenii înşişi resping acuzaţia (acei puţin armeni care mai înţeleg ceva din toată această harababură). Conform învăţăturii lor, predicată de Chiril, Iisus e unul singur, iar în el omenescul şi divinul coexistă, fără să se amestece dar şi fără să se delimiteze. Hm. Poate iar zic o prostie, dar eu văd această explicaţie similară problemei categorii versus continuum. Poate că de la om la Dumnezeu există un drum. Omul şi Dumnezeu sunt lucruri diferite, categorii distincte, dar nu poţi spune în ce moment precis al drumului s-a terminat omul şi a început Dumnezeu, aşa cum nu poţi pune degetul pe clipa precisă în care s-a terminat vara şi a început toamna, deşi avem de-a face clar cu două anotimpuri diferite. Există o subtilitate inteligentă în explicaţia lui Chiril (numită de armeni miafizitism), din cauza asta îmi place cel mai mult. Iar că Iisus e un drum, se specifică destul de clar şi în Biblie.
Cam asta ar fi fost ceea ce vroiam să zic. Mă rog, că tot veni vorba, mai vroiam să întreb dacă ştie cineva şi cine a vândut terenul de lângă Biserica Armenească din Bucureşti, unde s-a construit acel moţ de rahat, cocina aia infamă de bloc de nooşpe etaje. De fiecare dată când trec pe lângă el, din cauza unei reacţii alergice, vomit incoercibil pe geamurile de la parter după care mă apucă diareea pe maşinile bengoase, şi iar mă fugăresc paznicii până la Foişor. Se pare că, atunci când au turnat fundaţia acestui turn Babel cocalar, biata biserică, în semn de protest, s-a crăpat într-o singură noapte în trei locuri ale structurii de rezistenţă. Dar cum semnele nu mai au, în ziua de azi, ca să fiu saussurian, semnificaţi, au reparat-o după asta, de formă, că oricum nu se mai vede deloc de bloc, care e, aşa, ca un fel de mare găinaţ pe capetele tuturor. Iar noi am rămas dedesubt, din nou în catacombe, aşteptând vremuri mai bune.
Meritul creştinismului este într-adevăr această specie de populism, care e afirmaţia că, în ciuda misterului total şi impenetrabil, şi ultimul dintre păcătoşi, ultimul dintre ignoranţi, cel mai suferind dintre suferinzii din toate şanţurile lumii, poate spera la accesul direct la divinitate. 
