Adevărul e că tare mult aş fi vrut să scriu o însemnare cu balauri adevăraţi. În ultima vreme aţi fost victimele inocente şi martorii dezgustaţi ai lamentaţiilor mele demne de un râs dispreţuitor, cum că mă mănâncă să scriu ceva şi nu poci. Chestia asta cu “mă mănâncă să scriu ceva şi nu poci”, Borges a formulat-o altfel: “literatura este iminenţa unei revelaţii care nu se produce”. (Mulţumesc lui Claus, carele mi-a deschis ochii spre afirmaţia asta genială, sau mai mult decât genială, borgesiană). Adică, cam ca atunci când îţi vine să strănuţi, da nu mai strănuţi nene odată ce naiba (cu diferenţa că, atunci când strănuţi în sfârşit, îţi dai seama că erea doar un strănut şi ce atâta tămbălău pentru el)
Aceştia sunt balaurii mei. Nişte creaturi cumplite, uriaşe, fără moarte, care ar putea să apară subit în vieţile noastre şi să înghită, dintr-o dată, tot nimicul care zace în ele aşa cum în Marea Neagră a inimii mele, după ce treci de o subţire pojghiţă de apă vie, cu peşti şi alge, dai peste un hău de apă moartă, fără oxigen, fără nimic, şi, dacă nimenea nu face nimic, Marea Neagră va deveni cu totul o mare moartă şi gata. Nişte creaturi minunate în toate aspectele, atâta doar că nu există, iar eu nici nu ştiu cum să încep să povestesc despre ceva care nu numai că nu există, dar excelează la non-existenţă, o fac într-un mod atât de dureros că mi-e pur şi simplu groază să mă apropii de hârtie. “Noi suntem cei ce nu suntem”. Cum să începi să vorbeşti despre asemenea fiare?
La modul simbolic, poate. Adică, aşa, ca un fel de rebus, de istorie ieroglifică. Bleah. Mai bine rezolv nişte integrame, că sudoku ăla nu pricep deloc cum funcţionează.
