Primul gând

Mă gândesc acum la şatra de ţigani cu care am petrecut o gardă extraordinară, la toate poveştile şi minunăţiile pe care mi le-au zis (că ne-am împăcat bine după ce le-am dat voie să-i toarne cositor băiatului pe care îl aduseseră la internat), şi mai ales la cea mai bătrână dintre ţigănci, care se dădea în leagăn alături de cel mai tânăr din şatră (vreo 2 ani), o mamaie exuberantă, cu fustele în vânt, nu ca mamaiele românce, care cică Gigel vino încoa nu te mai da în leagăn că o să cazi stai mai bine lângă mamaia cât citeşte ea ziaru. Mi-am adus aminte de şatra asta din cauza unei amintiri mai vechi, şi anume cum m-am dat ultima dată în viaţa mea într-un leagăn, în grădina Icoanei, acum peste 16 ani, am încercat şi mai târziu dar paznicii din parc mi-au zis că nu mai am voie. Ajunsesem la amintirea cu leagănul pentru că mă gândeam la cum să fac să plec iar în vacanţă, iar la vacanţă mă gândeam din cauza unui alt gând, despre gândacii de Colorado.

Şi tot aşa, şi mie, şi dumneavoastră, gândurile ne aleargă prin cap, de la una la alta, de dimineaţa de când se întrupează din vise, până noaptea când mor în alte vise. Ah, dacă aş şti primul gând pe care l-am gândit, acela de la care a pornit totul! Încerc să o iau înapoi pe firul gândirii, dar sunt deja mult prea departe şi m-am pierdut de tot.

Mai mult, problema e complicată de faptul că unele gânduri nu se nasc din gânduri ale mele, ci din ceea ce am citit prin vreo carte, sau am auzit pe la altcineva, aşadar firul de gânduri e mult mai vechi decât mine însumi, şi trebuie să aflăm care a fost primul gând al întregii omeniri. Ce mai gând trebuie să fi fost şi ăla.

Dar uneori gândurile mi se nasc din ţipetele unei păsări, sau din scârţâitul unui copac, iar păsările şi copacii au existat înainte de omenire, aşadar primul gând al omenirii trebuie să fi fost insipirat de alte gânduri, şi mai vechi, şi iată că acuma îmi trebuie să aflu primul gând al întregi lumi, acela de unde chiar a început totul, şi care, din fir-a-păr, a ajuns la gândul pe care îl scriu aici, gând care se întreabă de unde o fi apărut el.

E posibil, ba chiar probabil, să fi dat de multe ori, din întâmplare, peste acel prim gând. În acest caz, mă întreb dacă a mai avut capacitatea de a germina din nou câte o altă lume, în care alt Vlad se întreabă care o fi fost primul gând, fără să ştie că

eu

sau el

sau Aristotel

l-a gândit

About The Author

17 thoughts on “Primul gând

  1. Vlad, vezi daca n-ai raspuns invitatiei? Eu aveam un leagan in gradina veche, pe care ma dau din cind in cind. Si il mai am, cu gradina cu tot, pina miercuri seara. Grabeste-te!

  2. Din tot gandul acesta aristotelian al lui Vlad si io tot la leagan m-am oprit. La Oradea, in tabara cu gradinita Mirunei, am ajuns, firesc, si pe la parcurile cu chestii de joaca pentru copii. Eheee, dragii mosului, si aveau ei la Oradea in parc un leagaaaaaaaaaan maaaaaaaaaare si traaaaaaaaainic, in care am putut si io sa ma dau dupe nu spui cati ani… Si nici ca m-am mai dat dusa. Dar am dat vina pe copii, ca au jucat pititea in inserare…

    Ca sa vezi cum zboara gandurile astea… Sau cum sunt ele pornite… Acum, daca ma gandesc la primul gand despre leagan, ala trebuie ca a fost intr-un mare fel asa.

    Chiar, cine o fi inventat leaganele? Dar toboganele? Ca m-am dat si pe tobogan d’ala mare, cu valuri si apa, la cererea copiilor… Si mi-a fost o friiicaaaa!

  3. Un gind mai vechi de-al meu: cum ar fi daca fiecare om ar avea o data in viata cele 40 de zile ale sale in desert, singur.

    Cum ar fi gindurile lui dupa aceea?
    Cum ar fi omul acela?
    Cum s-ar schimba lumea?

    Ceva ma face sa cred ca totul ar fi altfel.

  4. Klara, poate că abia atunci ar începe să fie cu adevărat om.. Nu ştiu…

    Eu nu ştiu care a fost primul meu gând, dar am un flash (şi cred că asta e prima mea amintire) de când eram în camera mea, şi mama mă schimba. Avea o cremă din Germania cu care mă dădea pe corp, care mai târziu a fost importată şi în Ro. I-am arătat-o mamei, şi ea a rămas stupefiată, pentru că mi-a zis că eram prea bebeluş ca să o pot ţine minte.

    A…mi-a venit în minte o idee (GÂND) pe care am avut-o când eram mititică. Mi-am imaginat că dacă pentru un minut s-ar face linişte în toată România, şi s-ar opri şi uzine, şi trenuri, şi maşini, şi şuşoteli, la Bucureşti s-ar putea auzi marea.

  5. Păi se aude, în anumite momente atent selecţionate. Şi se simte şi briza. Şi la cât de mult ne-o dorim, într-o zi, o să ne ude picioarele, pe Magheru.

  6. Da, se aude, dar refuz categoric sa selectionez atent momentele. Suna asa… profesionist.
    Se si vede, cand e cerul foarte, foarte.
    Si de ce trebuia sa fie neaparat pe Magheru?
    Incep sa cred ca, intr-adevar, tuturor celor din societatea secreta ne flutura printre sinapse aceleasi adieri…

  7. Ideea de primul gand al omenirii imi aduce aminte de “Tinerete fara tinerete” si de originile limbajului. Practic, primul gand trebuie sa fi precedat exprimarea verbala si cel mai probabil a fost o constientizare a unei necesitati fiziologice.

    Foarte frumos articolul. Mi-am identificat si eu o prima amintire (cred ca aveam pana in 3 ani), cand eram la bunici si ma inregistrau pe casetofon cum recitam poezii de Elena Farago. 🙂
    Iar ca si ganduri din copilarie…obisnuiam sa cred ca daca inchideam ochii era ca si cand m-as fi ascuns fara ca sa ma poata gasi nimeni. Si acum mai fac asta uneori, cand imi e teama de ceva, si imi da curaj.

  8. Eu am vazut marea la Grindu, in Baragan, intr-o toamna ca student la depanusat porumb. Si sa nu uit: La mama in Crangasi aveam dupa coltul blocului o faleza. Si acum imi place sa cobor pe treptele ei. (De obicei, acolo ma asteapta masina cind plec spre aeroport.)

    Onutzza, imi pare rau sa ti-o spun si te rog sa nu o iei ca pe o critica la persoana, dar primul gind si respective prima vorba ca expresie a unei necesitati fiziologice (pi-pi, ca-ca?), asta este mostenirea unei filosofii de trista amintire. Perioada in care a trebuit sa o tocesc a precedat depanusatul porumbului la Grindu. (Nooon, rien de rieen: Cine stie daca as mai fi vazut marea acolo fara filosofia asta?)

    Cum spuneam in alta parte, prima mea amintire (leapsa, Vlad?) este spalatura gastrica de dupa flaconul de Saprosan, la trei ani. Si mai am una, din aceeasi perioada: Ma jucam in gradina in care am crescut, si ma ascundeam dupa o umbrela mare de tot. (Aflasem ca urma sa vina in vizita Lula, cea care ma muscase ingrozitor de fund.) Nici intr-un caz, nici in celalalt, amintirea nu include fiziologicul: Nu imi aduc aminte nici de furtunul din esofag, nici de muscatura Lulei, toate astea le stiu din povestirile celorlalti; ci numai de contemplarea si elaborarea mea cognitiva pe marginea evenimentului. Mai multe persoane (desigur medici rezidenti) numarau pastilele dintr-un recipient, ce chestie, si respectiv umbrela care era o umbrela de ploaie, cu pinza neagra si miner de plastic marmorat, in timp ce afara era soare si cald. Iar daca filogeneza si ontogeneza sunt una, vechea poveste, atunci primul gind va fi exprimat o disonanta cognitiva, nicidecum una fiziologica.

    De altfel, primele imagini lasate mostenire de primii oameni sunt reprezentari ale vinatorii, nu ale foamei care a precedat-o si nici ale chiolhanului care i-a urmat.

  9. si eu m-am jucat in parcu’ icoanei. si-n ioanid, ca si-asa-s aproape.

    multe s-au schimbat de cand n-am mai poposit pe-aici. ce mai faci, cum o mai duci?

  10. tot bine, calatoresc. sau haladui.
    odata scriai tu ca cel mai puternic miros de nu-stiu-ce floare e pe strada dumbrava rosie nr 3 si cum eu locuiesc foarte aproape si am drumuri in zona, am mirosit si eu ce ai recomandat tu. ca sa vezi ce frumos se duce cuvantu’, uneori. si stiu si birtu’ “marilena” sau “marinela”, de langa alt birt, mai colea, la vale, inspre strada adica bd-u’ dacia. a propos, te-ai nascut si tu la spitalu’ cantacuzino?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.