Problema grea a conştiinţei este într-adevăr chinuitoare şi fascinantă. E probabil marea problemă a filozofiei de azi. O voi formula pe scurt în felul următor, ţinând să precizez că e doar o formulare printre foarte multe altele, cam ca formulările principiilor termodinamicii, şi nu arată abisul decât printr-o crăpătură îngustă. Aşadar: ce suntem noi? Ce este unic şi irecuperabil în fiecare dintre noi? Niciun atribut al nostru nu este singular, se poate regăsii la mulţi alţi oameni, nimeni nu este original. Combinaţia de atribute, de amintiri, de percepţii şi de gânduri e unică? Da, dar e o pseudounicitate lipsită de importanţă, cum e ceea a norilor, fiecare altfel dar de fapt toţi la fel. Ceea ce ne face unici e conştiinţa, faptul de a fi în centrul lumii perceptuale. Dacă cineva m-ar omorî, şi m-ar înlocui cu o clonă identică în toate privinţele, lumea n-ar pierde aparent nimic, dar eu aş pierde totul, şi cum eu fac parte din lume, lumea ar pierde totuşi ceva. Ce e acel ceva, lipsit de substanţă şi de atribute, care însă înseamnă tot pentru fiecare dintre noi? Aşa formulez eu problema. Repet, alţii au făcut-o mai bine, au vorbit despre qualia şi zombi filosofici, au scris minunată ficţiune speculativă pe tema asta, etc. Sunt tot felul de rezolvări propuse, niciuna convingătoare, niciuna de respins. Îmi închipui că rezolvarea reală, dacă va veni, va veni într-o cu totul altă omenire, poate una de peste mii de ani poate, una care gândeşte lucrurile într-un cu totul alt fel şi cu cu totul alte cuvinte sau poate care nu mai gândeşte deloc, dacă nu cumva a fost rezolvată cândva foarte demult însă am ajuns mult prea departe şi am uitat definitiv totul. Nu cred că vom face vreun progres în viitorul imaginabil, bunul meu simţ îmi dictează asta, deşi e adevărat că bunul simţ e un miracol defect.
Rămâne aşadar o problemă mai imediată, epistemologică. Cum ne descurcăm cu problema conştiinţei? Cum ne adaptăm la ea? Despre asta aş vrea să vorbesc în paragraful următor.
Cel mai vechi exponat de la Louvre este “statuia de la Ain Ghawn”. Am văzut-o acum câteva zile. Face parte dintr-un grup de mai multe figurine, descoperite în Iordania în 1985. Are 9000 de ani şi a fost făcută, nu ştim în ce scop, de nişte oameni despre care nu ştim nimic. Istoria nu bate aşa de departe în trecut.
Statuia aia mi-a spus ceva. Priviţi-o şi domniile voastre, în poza pe care am făcut-o. Sunt convins că vă spune şi dumneavoastră ceva. Desigur, ceea ce ne spune statuia nu poate fi redat cu nicio combinaţie de cuvinte. nici de alţi semnificanţi, nicio informaţie codificabilă într-un fel cunoscut nouă nu se află în acel mesaj. Cum spuneam, nu ştim şi probabil nu vom şti nimic despre oamenii îndepărtaţi care au făcut statuia de la Ain Ghawn. Şi totuşi, mesajul există, clar, frapant, irefutabil. Şi el ne leagă de oamenii ăia de acum 9000 de ani, nu cultural, cultura este perisabilă, ci altfel.
Lucrul ăsta mi se pare cu mult mai important decât problema conştiinţei. Pe lângă statuia de la Ain Ghawn (e doar un exemplu, se pot da altele, luaţi Gânditorul de la Hamangia dacă vă e mai comod), ce sunt eu, în ce constă esenţa mea, e o întrebare trivială. De fapt, numai în lumea noastră, căreia îi zicem “postmodernă”, ca şi cum eticheta asta ne-ar putea ierta sau explica teribilul egoism, sau groaza infintă şi ridiculă de moarte (o mărturisesc şi eu), sau absenţa oricărui ideal sau ţel altul decât fericirea individuală, problema conştiinţei poate avea un rol central, ne poate tortura atât.
Problema grea a conştiinţei este într-adevăr chinuitoare şi fascinantă. Este marea problemă a filosofiei din ziua de azi, zi în care, în loc să privim către cerul înstelat, ne băgăm cu interes capul în propriul fund. Dar aşa suntem noi, burghezii: cu cât suntem mai graşi, cu-atât suntem mai proşti.
Nu doar în fundul nostru, ci mai ales în al altora. Iar burghezi e mult spus. Mic-burghezi mai curând. În rest, faină analiza.
nu prea stiu ce sa spun, a propos de egoism. cat e scuzabil, ca, deh, avem natura animalica si tre’ sa ne acceptam limitarile si cat e refuz de a evolua spiritual. crestinismul ofera un raspuns pentru egoism.
dar a propos de statuete demult uitate, in oltenita e un muzeu care adaposteste astfel de figurine. sunt in culori calde si femeile au pe burti spirale si sunt tinute de mana de consorti. acum iarasi nu stiu daca vorbesc pe langa tine sau am pus vre1 pct pe “i”…
“trivialitatea problemei conştiinţei”? Tocmai in secolul in care constiinta atat ca acceptiune etica dar mai ales cat ca instanta psihica pare sa fie una elitista?
Elitistă? Poate, dar nu pentru mult timp. Conceptul e suficient de frecat pe toate părţile ca să intre în cultura populară (dacă n-a făcut-o deja). Oricum, nu mă refer la accepţiunea etică.
Eu inca sunt fascinata de catarame, care exista de cand oamenii au inceput sa se incalte (nu chiar 9000 de ani, dar tot pe-acolo).
Frumos pusa problema
Dupa ce am citit textul, m-am uitat interesata la palmele mele. Amprentele sunt o dovada k suntem unici.
Constiinta ne diferentiaza prin senzaţii, percepţii, reprezentări, noţiuni, judecăţi etc, la fiecare fiind percepute altfel(pseudounicitatea de care vorbeai).
Ddunia, de ce m-ar interesa pe mine unicitatea amprentelor? E un gen de unicitate reală, dar lipsită de orice importanţă (dacă nu eşti poliţist), de asta îi zic pseudounicitate. Nimeni nu te va ţine minte după amprente (cu excepţia poliţiştilor).
Exact despre asta vorbeam. Unicitatea e trivială. Trebuie să o cauţi cu lupa şi ai nevoie de mult egoism ca să fii în stare să o faci. Ceea ce avem în comun mi se pare mult mai important.
Hm?Intr-adevar…apoi eu nu o gasesc defel triviala, unicitatea! De ce? Pentru k eu plec de la premisa k toti suntem unici, si pornesc de la un imperativ categoric, cum sunt amprentele. Desi ceea ce spui tu, este perfect adevarat si cu bun simt!
Draga ddunia, nimic din ceea ce spun eu nu este perfect adevărat. 🙂
Imi spun eu insumi, dar sunt, într-adevăr, eu insumi? Dacă sunt doar o rezultantă, incalculabilă, a atâtea picograme de feromoni, plus încă atâtea nanograme de endorfie, care se aleargă sălbatic de-a lungul unor circuite reverberante cerebrale, şi tot aşa, şi tot aşa, tot mai mulţi hormoni, tot mai mulţi neurotransmiţători, atât de mulţi încât nu sunt încadrabili într-o matrice care să-i poată exprima, calcula, judeca…
Adică: unicitatea mea să fie suma, şi mai trivială, şi mai vulgară, şi mai josnică – a unei simple chimii supuse, perpetuu, unor condiţii schimbătoare de mediu?
Dacă sunt doar un receptacul în care se remixează toţi chormonii şi neurotransmiţătorii speciei, din care unică ar fi doar doza reciprocă, dacă-mi e permis, adică un banal cocktail a cărui reţetă e neprescriptibilă, încă?
Păi nu se poate. Ce facem cu qualia? De exemplu, cu Mary cercetătoarea de culori.
Privindu-l pe baiatu` asta de la Ain Ghawn am dovada ca istoria se repeta! Priviti-l numai! Si apoi treceti, undeva in jurul pranzului, prin fata unei cladiri de birouri de moda noua din Bucale(poa` sa fie si banca): Veti vedea un corporatist, imbracat la costum, cu ambele maini in buzunare, cu tigara in coltul gurii.Sau, de pilda un sofer de la o firma de asigurari(sa traiesti, nea Sandule!), asteptandu-l pe dom` director sa iasa de la un briefing ca sa-l duca la aeroport.Stiam de mult ca asta era idealul oamenilor din antichitate: corporatistul roman!!!Si sa nu mai aud alta varianta ca ma supar!!!!
Intimplarea face ca deunazi mi-a iesit in cale ginditorul de la Hamangia pe un prospect in gara la Biasca: era in turneu in Elvetia. Oltenita, zice Lila? Nuuuu, la Olten — dar ce coincidenta. Cu parere de rau, n-am fost: era prea departe. Nici meniurile romanesti promise la restaurantul Astoria pe toata durata expozitiei nu m-au convins.
Daca existam, daca suntem unici… oare nu ar fi mai interesant sa ne intrebam CE este unic?
Cerul instelat si dincolo de el, poate.
Pinocchio, ai fost la mormântul lui Kant?
Doftoroiu: culmea, altcineva văzând poza asta, a exclamat: parcă e un funcţionar! Aşa că poate ai dreptate.
Are o figura foarte expresiva, foarte moderna … si foarte inteligenta.
Nici nu-mi vine sa cred ca vechimea statuii e in jur de noua milenii :).
Nu mi-e prea clar ce ar putea insemna expresia “cultura e perisabila”.
Depinde oare (si) de consumatorul de cultura, sau nu?
Nimic abscons: cultura celor care au făcut statuile alea a dispărut de tot, de exemplu. Sau aproape de tot: n-au rămas decât statuile.
am o mica nedumerire legata de afirmatia ca problema constiintei este “marea problemă a filosofiei din ziua de azi”; pe scurt, n-am inteles pe ce se sprijina afirmatia respectiva 🙂
cu alte cuvinte, “pe ce te bazezi?”
Oricum, noi obisnuim.
Dragi Gramo, afirmaţia se sprijină pe mine. 🙂
Lăsând la o parte toată “publicitatea” de care problema conştiinţei s-a bucurat în ultima vreme, problema conştiinţei are o imediată aplicaţie practică. Nu sunt filozof, sunt medic (rezident la psihiatrie). Imaginaţi-vă că eu am două opţiuni. Prima: să iau în piept “problema grea” a conştiinţei, de fiecare dată când am un pacient, când prescriu un medicament. Mă limitez doar la situaţia profesională, în care sunt cel mai acut şi palpabil confruntat cu ignoranţa mea iremediabilă. Cealaltă opţiune ar fi să fiu un fel de somnambul (ceea ce majoritatea dintre noi aleg să facă), sau robot (eu însumi fără conştiinţă).
Uneori obosesc şi mă gândesc că poate problema nu are atâta importanţă, atâta tot.Desigur, în realitate nu scap de ea nicidecum. Doar pun lucrurile într-o altă perspectivă.
Desigur, dacă nu aş fi rezident la psihiatrie, şi aş fi altceva, nu ştiu, de ex. “filozof profesionist” (am inventat acum meseria asta), nu aş mai putea să trag spuza pe turta mea şi să stabilesc ierarhii ale problemelor filozofice în funcţie de propriile mele interese 🙂
off topic
Asteptam, asteptam, de cand a aparut postul tau, sa te intrebe cineva “pe ce te bazezi”, vorba lui Preda. Astazi, cand am vazut in dreapta la last comments ca gramosii au comentat (de fapt cred ca partea filozofica a lor), am pus pariu cu mine insami care o fi comentariul, inainte sa il cetesc. Si am ghicit (fatza zambitoare, ca tastatura mea a luat+o rayna=
Madelin, tot off topic, intrebarea-arhetip este “cu cine votezi” 🙂
Poate în ciuda unor aparenţe, acest blog nu are nicio parte filozofică.
Dar ai vrea sa aiba? Adica te simi atras de aceasta stiinta sau arta? (nu stiu exact cum sa o incadrez, ignoranta fiind).
Sigur că da. Mă simt “atras” de gândire, pentru că filozofia e gândire. Altfel spus, nu sunt dintre cei care dorm liniştiţi noaptea fără să se întrebe vreodată de unde vin şi încotro se duc – nu că aş fi “atras” de aceste mistere, aşa cum ne atrag misterele obişnuite, ci pur şi simplu nu pot să accept liniştit existenţa lor, chiar dacă nu sunt atât de tâNpit încât să crez că am vreo şansă să le găuresc. Mai ales că unele probleme “filosofice”, cum spuneam mai sus, mă pândesc după colţ în fiecare dimineaţă, iar pe la prânz mă atacă deja ca nişte tigri.
În acest blog nu sunt tigri, ci poate doar picturi cu tigri.
Aaa, acum am inteles. Ne speriasem, fiindca avem un filosof prin casa si nu l-am vazut sa se ocupe de problema constiintei si ne intrebam daca nu cumva greseste pe undeva. 🙂
Un singur filosof nu e statistic semnificativ.