O ştire care mi-a trecut azi pe sub ochi: John “Jack” Ross, cel mai bătrân australian, a murit la 110 ani. Era şi ultimul soldat australian din primul război mondial rămas în viaţă.
Am citit ştirea, din întâmplare, la 1 minut după ce am citit un comentariu al lui Pinocchio la postul precedent.
Nu ştiu pentru cât timp John Ross a fost ultimul soldat în viaţă, dar, gândiţi-vă puţin, cât de preţioase au fost, în acea perioadă, amintirile lui! Inestimabile.
Nu mergeţi pe stradă iac-aşa, cu gândul la altceva. La un moment dat, dacă veţi fi ajuns la bătrâneţe şi toţi cei cu care împărţiserăţi tinereţea se vor fi dus, amintirile cu care cândva nu aveaţi ce face, vor deveni extrem de valoroase. În fond, nu prea văd ce alt rost avem.
Dar sa fii ultimul om in viata care a asistat la un eveniment foarte important, iar tu sa fii batran si sa nu-ti mai amintesti nimic si sa vina zeci de oameni sa te intrebe si tu sa nu stii ce sa le spui… cred ca e tare ciudat.
Noroc ca acum avem bloguri. 🙂
‘a cui amintire supravietuieste cand moare si ultimul supravietuitor?’ e o intrebare care ma bantuie si pe mine. si cum despre lucrurile care ne bantuie este bine sa scriem, am scris aici:
http://blog.joacadeamine.ro/2009/04/14/amintiri-dintr-o-copilarie-in-idiș/
@Gramo: Da, noroc ca acum avem bloguri 😀
“How well I remember that terrible day
our blood stained the sand and the water
And how in that hell that we call Suvla Bay
we were butchered like lambs at the slaughter.”
“And the band still plays Waltzing Matilda
And the young men still answer the call
But as year follows year more young men disappear
Some day no one will march here at all”.
Vlad, ma amuz gindindu-ma ca ar trebui, cu putina intuitie, sa fii la curent cu lucrarile mele chiar si numai citind anumite comentarii ale mele din Mahala. Antropologie, ziceai? 🙂 Da, e vorba si de memoria colectiva.
Hai sa vedem ce parere va fac ultimele mele notite de curs… Recunosc, fac reclama la pinKpong, dar sper ca nu deranjeaza din cale afara de tare — si chiar e nevoie de reclama asta si sintem foarte recunoscatori pentru comentarii si ajutoare.
Cică ar exista peste o mie de şoferi în România – posesori de carnet, mai degrabă – care au peste 100 de ani. Fiecare…
Eu am foarte mare respect si admiratie pentru militarii activi si veterani in real life. Ei s-au sacrificat si se sacrifica in continuare cand ne apara si ii salut cu aceasta ocazie, daca se intampla din intamplare sa treaca pe aici, pe toti cei pe care i-am cunoscut vreodata in real life sau chiar cu care doar am corespondat de la distanta fara sa ne cunoastem personal, si le urez sanatate si activitati cat mai putin primejdioase/riscant in continuare.
Dar am remarcat ca veteranilor de razboi nu le place sa vorbeasca despre amintirile lor din razboi. Majoritatea prefera sa vorbeasca despe carti, flori, sau filme preferate. Ii inteleg si nu le reprosez asta. Este chiar sanatos si OK pentru ei sa se distanteze cat mai mult de amintirile neplacute (valabil doar pentru veteranii de razboi, sau martori oculari ai altor catastrofe majore, tin sa precizez).