Una dintre descoperirile mele timpurii în carieră a fost că medicina este dezumanizantă. Şi nu că ar fi dezumanizantă fiindcă te blazezi sau fiindcă faci burn-out syndrome, ci este în mod necesar dezumanizantă. Zicătoarea: “Tratează bolnavul, nu boala” nu e nici măcar un ideal, este o imposibilitate. Dacă eşti cardiolog, tratezi inimi, dacă eşti oftalmolog, tratezi ochi, etc. Tratezi cel mult părţi din bolnav, dar părţi golite de orice umanitate (ce e omenesc la un ficat, sau la un rinichi?). Cum zicea prietenul D, când operezi, nu poţi să te gândeşti la pacientul de pe masă ca la un om, ci ca la o maşinărie deosebită la care tre să meştereşti. Nimeni nu are capacitatea să se îşi asume, în deplinătatea conştiinţei, responsabilitatea pentru un om. Pentru un ficat, e mai uşor. Pentru un pacient e mai uşor, căci pacientul nu e om.
Unul dintre motivele pentru care mi-am ales psihiatria a fost un pasaj foarte frumos dintr-un manual gros (parcă cel al lui Predescu). Acolo se zicea că, sanchi, psihiatria are următoarea doesebire fundamentală de restul medicini: aceea că nu se ocupă de ficaţi, inimi şi maţe, nici măcar de pacienţi, ci de OM, în totalitatea lui. OMUL e obectul psihiatriei, cu toate aspectele vieţii lui, munca, timpul liber, nevasta şi rudele. Aproape că îţi vine să crezi că psihiatria se deosebeşte fundamental de restul medicinii.
Dar aşa stau oare lucrurile? În psihiatrie, asculţi OMUL, şi după aia, ce te apuci să faci? Îi traduci povestea într-un set de simptome, pe care le grupezi apoi în sindroame, din care compui un diagnostic. Şi ai scăpat. De om. Nu mai ai de-a face cu el, ci cu un set de manifestări. Care nu se diferenţiază prea mult de ficat, decât poate prin aceea că e mai incert, eşti pe nisipuri mai mişcătoare, dar se aseamănă enorm cu ficatul, prin aceea că nu are nimic omenesc în el. Nu că asta ar fi rău în sine, e nevoie de diagnostice, pentru că există milioane de pacienţi şi doar câteva tratamente. Pentru că, fără ele, riscăm să nu mai pricepem nimic, despre nimic.
Dar, după cum îmi citea Yol dintr-o carte, cică unu, Carl Rogers, a zis că e cu atât mai greu să pui un diagnostic cu cât ştii mai multe despre un om. Şi aşa e domnule, pot certifica. De asta nu-ţi poţi trata prietenii, dacă eşti psihiatru. Interdicţia nu e formală, ci vine dintr-o extremă dificultate practică, şi dintr-un risc exponenţial de greşeală.
E adevărat că omul se pretează unui efect ciudat de lentilă. Toma d’Aquino zicea (citez foarte aproximativ) că nu te poţi bucura de un prieten decât dacă păstrezi o depărtare faţă de el. Dar nu cunoscând mai puţin despre el. Ori, psihiatria, pe undeva, în mod paradoxal, asta face, îşi pune singură nişte limite în cunoaştere.
Şi nu condamn lucrul ăsta, nu-mi condamn propria meserie. Nici vorbă. E o meserie nobilă şi necesară. Condamn pretenţia ei de Cunoaştere. Condamn imaginea de “deţinători de secrete” pe care unii dintre psihiatri o încurajează cel puţin pasiv. Ori, întocmai ca restul lumii, psihiatrii nu ştiu nimic. Adică nimic altceva decât meşteşugul. Nu cunoaştem natura umană. Nu vă temeţi, nu suntem în stare să manipulăm pe nimeni. Nu putem citi sufletul omului pe chipul său. Nu comunicăm la alt nivel decât voi. Tot ceea ce ştim nu ne poate ajuta nici măcar să devenim noi înşine mai buni. În faţa misterului dens al bolii psihice, perplexitatea ne e tocită doar de rutină. Nu înţelegem cu adevărat, în mod profund, prin ce trece cel dinaintea noastră, dar putem să recunoaştem nişte semne, şi să identificăm ce alţi oameni au mai trecut prin ceva asemănător. Nu suntem neputincioşi, avem arsenalul nostru, şi manuale, şi un rol bine stabilit. Dar nu suntem vrăjitori, nici mistici, nici înţelepţi. Şi obiectul studiului nostru nu e OMUL – ce oroare, de parcă omul poate fi obiect vreodată. Ci doar entităţile vagi şi negative pe care le numim boli psihice.
Hauliu, ca tot e cuvantul antispam, da’ atitudine regala mai avem noi. Ba nu trebuie deloc, nimic. Conditia de necesitate e dura, nu stiai asta?
Dar hai sa nu fiu rau: vezi ce posibilitati sunt, acorzi o probabilitate p nenula fiecareia, astfel ca suma sa fie 1. Apoi construiesti retelele cauzale si vezi ce iese. Posibilitatea cu p maxim invinge, tada!
Avem cumva o problemă personală?
cine cu cine?
tu cu tine? nu stiu.
Foarte bine. Dacă nu avem aşa ceva de împărţit, de unde şi până unde reacţia asta?
Haide Elfule că te-ai luat de Zaza şi acu o dai cotită. Io mi-aduc aminte că v-aţi certat de-a binelea în alte circumstanţe, şi cred că reacţia asupra căreia se întreabă Zaza e un ecou de atunci. Greşex? Acuma, fie şi faptul că vă vorbiţi ie semn bun, zic eu.
Zaza, sărumâna. Nici eu nu cred că o să îmi închiz blogul, prea mă gândesc demult să o fac şi nimica.
Stroescule, mulţumesc de mulţumesc – dar zău era fără vină.
Da Stroescule, gresesti.
OK, then. Scuze.
Mai, deci eu nu inteleg nimic. Si poate as fi asteptat sa ma lamuresc pe parcurs, daca nu as fi fost ingrijorata de perspectiva inchiderii mahalalei. Si poate ca nu as fi fost ingrijorata de aceasta perspectiva, daca as fi gasit’o ca facand parte dintr’o evolutie logica a lucrurilor. Dar bnu mi se pare. Sau nu o gasesc eu asa, poate pentru ca nu am inteles nimic.
Pentru ca ceea ce am inteles eu, e ca vlad iar s’a postat in fata zidului de piatra, si iar s’a razvratit impotriva lui 2*2=4 dostoievskian, ca un cumsecade si fidel om din subterana, asa cu l’am vazut eu intotdeauna. Si nu m’a mirat asta, eram convinsa ca e constient de realitatea si inexorabilitatea zidului, de faptul ca nu il poate sparge cu capul, dar ca asta nu il impiedica sa se resemneze in fata lui si sa’l accepte doar pentru ca e un zid de piatra si nu il poate sparge. Admit ca, poate, n’amm inteles nimic, dar asa l’am inteles eu.
Si apoi vine un cititor declarat bine intentionat, si il acuza pe vlad de atitudine guru-like, frantuzism si inconsecventa cu spiritul mahalalei.Asta pt ca, hei, esti in sec XXI, wake up man and feel da spirit. De parca numele blogului ii interzice lui vlad orice preocupare straina spiritului mahalagist. Adica daca eu creez un blog pe care’l numesc “strada Ismillah din Fasia Gaza”, sunt obligata sa scriu povestioare despre hamas si bombe cu fosfor; eventual in araba, pentru ca altfel nu coerez cu blogul si, mai grav, cu secolul. Vai.
Si ca sa asa, mie imi place praful vladian. si atmosfera de povesti pe trepte de templu. Si nu ma deranjeaza osanalele pe care le primeste- ca intotdeauna in intimitate, unui sunt mai zgomotosi decat altii in exprimarea emotiilor asa ca hai sa nu ne cramponam de asta. voilà.
Vlad, am recitit. Io n-am zis nimica de plictiseala. Am zis doar de fani (care arunca cu roze, io included) si de redundanta. As opposite la fani sunt anti-fanii, de care vorbesti si tu. As opposite la redundanta este explicatia ta foarte indreptatita.
Cum o critica si cu o osana se anuleaza reciproc, e ca si cum n-as fi scris nici un comentariu mai sus 🙂
WE, replica ta catre Zaza a fost cel putin nedelicata.
Io nunteleg ce avem.
PS
Nu ma luati in seama, e un moment prost, la serviciu s-au suit astia din pedeminusle in capul nostru si fac pipi de acolo, iar noi, amici din birou, n-am gasit altceva mai bun de facut decat sa ne certam intre noi. O fi vrun blestem.
Madelin, sărumâna şi chiar habar nu am despre ce era vorba, unde era baiul, etc. Reacţia aia nu o comentez: ar fi şi culmea. Doar că nepricepând, am întrebat. Atât – mahalaua nu e fermecătoare decât pe prici, nu şi pe şanţ, aşa că n-am de gând să-l sap aici.
Cât despre birou – nene, isterie generală peste tot. Dar de ce oare?
Nu cumva…?
Pft.
Noi să fim sănătoşi.
Btw, Cometa şi Nisipari nu sunt în spatele Palatului Victoria. Câteodată, o intersecţie e puţin mai mult decât o graniţă.
de ce imi stergi nene posturi?
ca asa vrei tu, ca e blogul tau?! ce avea postul ala, ca nu ziceam de nimeni nimic, zicea ca o sa trec mai rar pe aici. ai facut-o pt “satisfactia ranitei”? de ce nu ai sters atunci posturile alea?
stii ceva Vlade, chiar te rog sa imi stergi toate posturile de pe blogul asta.
eu nu mai intru aici.
WE, să mor io dacă ţi-am şters vreun post! Ce-ai frate??? Mă duc să investighez problema. Da nu ţi-am şters eu nimic, cum n-am şters nimic în viaţa mea.
Mâncaţi-aş sufleţelul tău, Wandering Elf, comentariul tău e la locul lui, adică la postul ăsta. ADICĂ UNDE L-AI SCRIS TU! 😀 Uită-te mai bine înainte să-mi dai în cap.
Sharlah & all, sărumâna de susţinere.
Aşa e, dincolo de intersecţie e o altă lume. De asta evit intersecţiile şi marile bulivarde.
Nu mai avem, frate, răbdare, cred că asta se întâmplă.
io ma uit la un serial in fiecare luni pe tvr cultural de la 23:20, green wing se numeste, si rad mult. e tot cu rezidenti dar pacientii nu se vad. mi-am amintit de asta si am zis sa va zic poate va uitati si voi.
Hei, Simina, ce mai faci dumneata?
iaca, lucruri mici