Zilele astea sunt copleşit de treburi diverse, ceea ce e foarte neplăcut pentru un leneş. Câteva vorbe iuţi: am părăsit Rahova. De trei zile, ne-am mutat înapoi, în mahalaua Nisipari, sau în ce a mai rămas din ea, într-o mansardă micuţă căreia cred că o să-i zic “Dulapul”, ca Satie. În sfârşit, am reuşit să îmi adun cărţile la un loc, iată tratatul ăla de medicină internă din 1898, cumpărat din Calcutta.

Ziua, zona mi se pare mai întâi mult schimbată: alte câteva cârciumi şi alimentări au fost înlocuite de localuri de fitze, lumea poartă costum şi e mereu grăbită, strada e ticsită de maşini elegante. Dar e doar o primă vedere. Îmi cumpăr o şaorma din colţ, florăreasa îmi face cu ochiul, fiare vechi cumpăăăr, mai avem încă puls.

Noaptea, lumea nouă dispare cu totul şi Nisipari reînvie: ploaia pe acoperiş, o bufniţă ce şi-a făcut cuib într-un apartament vecin, părăsit. Nu există tramvaie, un ţigan cântă ceva, câinii îl latră. Teiului imens, despre care cândva credeam că se ramifică până la cer, tot nu i se vede capătul.

Mă simt de parcă mi-am schimbat pieile. Mai am câteva drumuri în Rahova, şi mă izbeşte tunetul ei asurzitor, de parcă nu l-am mai auzit de ani. Miroase a crini şi a ulei prăjit. Pe alea Sălaj, e plin de căruţe cu pepeni, care stau să pleznească precum sufletul meu.

E prea devreme să regăsesc impresia aceea de frăţie, de contopire cu faţadele umede şi cu caldarâmul lucios, dar va veni şi ea. Eu şi Nisipari suntem una. Nu ştiu cât o să rămânem, întrucât tălpile ne cer drum, dar dacă există pe undeva, în Univers, vreo casă, aici e, între mirosul pielii tale şi cel de pagini vechi.