Când copilul-minune Maxim Vengherov anunţa acum un an şi jumătate că se lasă de vioară, o lume deja plicticoasă şi dezorientată devenea mai plicticoasă şi mai dezorinetată. Puţini i-au înţeles gestul, în afara unor cercuri strâmte de iniţiaţi. Un virtuoz de succes ştie că duşmanul său cel mai mare e instrumentul care l-a făcut celebru, însă puţini sunt cei care au curajul să renunţe la găina cu ouă de aur. Vengherov a făcut-o, şi, ca să fiu sincer, deşi mi-a părut un pic rău, am fost şi un pic uşurat. Şi mai uşurat am fost când am aflat că Vengherov, aidoma maestrului său, Rostropovici, s-a apucat de dirijat. Vă imaginaţi curiozitatea mea când am aflat că va dirija filarmonica George Enescu. E o mică ironie a sorţii aici, pentru că George Enescu însuşi ura din inima instrumentul care îl făcuse celebru, fără să aibă însă curajului lui Vengherov.
S-a întâmplat ieri, la Sala Palatului. Program convenţional, doar Beethoven. Numai performanţa de a face Filarmonica să sune unitar e demnă de laudă, deşi din când în când se simţea acel sforăit al corzilor, ca un fel de fierăstrău, atât de familiar abonaţilor Ateneului. De altfel, am avut impresia (poate dublată şi de prejudecată) unei foarte mari atenţii la perfecţiunea sunetului, reminiscenţa încă vie a solistului virtuoz. O simfonie a V-a mult prea cunoscută a devenit astfel diafană, catifelată, surprinzător pentru ceea ce a devenit pentru toţi sinonim al ciocănitului destinului la uşă, dar cu siguranţă original. Cea mai bună parte a fost Concertul triplu, pentru pian, vioară şi violoncel în Do, unde trei solişti români au sunat perfect. Pe Alexandru Tomescu îl ştiam deja bine, supriza a fost Răzvan Suma (exact, soţul Analiei Selis), care e un violoncelist excelent: de ce nu l-am mai auzit în România? A fost apogeul, momentul acela, care apare mereu într-un concert bun, în care grijile zilnice şi obositorul discurs interior dispar, şi eşti plin de muzică, şi viaţa e frumoasă.
Remarc în trecere o Sală a Palatului cu aceeaşi binecunoscută acustică infectă, cu scaunele din stal aşezate de-aşa natură încât nu ai cum să vezi altceva decât ceafa celui din faţă, cu partea din spate închisă şi un aspect general de şantier. De asemenea, un reprezenant peltic al lui Băsescu, întâmpinat cu huiduieli măsurate, care l-a medaliat pe Vengherov pe scenă. De ce nu ne-o lăsa în pace omul ăsta? Medaliile se dau la Cotroceni, aşa e frumos, şi poţi chema şi televiziunea, ca să-ţi faci şi campanie, că ştiu că e disperare mare. Dar de ce trebuie să ne amintim de mutre de politicieni când lumea ne e mai dragă? Hai dă-l încolo. Bine cel puţin că n-a venit în persoană, ca să ne umble iar badigarzii prin genţi şi să admirăm la TV cum se chinuie să nu adoarmă. Iote cum am umplut jumătate de post despre muzică cu Băsescu.
Vlad, cînd am citit începutul textului tău m-am gîndit imediat la Enescu – exact cum spui tu mai încolo, ce păcat că n-a avut curajul să renunţe la vioară!
Îmi pare rău că n-am ajuns la concertul lui Vengherov, dar sper că voi avea cîndva ocazia. E un muzician la care ţin foarte mult.
O fi fost un bun violonist da’ avea o poziţie teribilă. Se încorda ca Mihaela Melinte înainte să arunce ciocanul, frate!
Oricum, instrumentele cu corzi fără freturi ar trebui interzise minorilor…
…Razvan Suma a cantat mult in Romania in ultimii doi ani , de cand cei trei : Tomescu , Mihail , Suma au format un trio de exceptie ( Roumanian Piano Trio ) cu care au colindat tara in lung si in lat , intr-o incercare remarcabila de a promova muzica clasica in randul tinerilor , al celor initiati sau mai putin initiati… Intr-o tara in care interesul autoritatilor pentru cultura este aproape inexistent , demersul celor trei este cu atat mai mult demn de apreciere…
Mulţumim mult, Daniela, pentru lămuriri. Eu am rămas înţepenit în stagiunile bucureştene. Ai dreptate cu autorităţile. Dar e insuficient. Mă gândesc că internetul ăsta aşa de mare ar trebui să servească la ceva în sensul ăsta. Am putea să ne facem un maillist al melomanilor, unul mare de tot, în care cine aude de vreun concert să zică restului lumii.
Ştefan, nu cumva i-ai zis tu chestia asta, şi de-asta s-a lăsat? Eh, toţi violoniştii au manierismele lor, ţin de show, şi dacă pe vremea lui Perlman ele erau discrete şi romantice, acuma e nevoie să fie cât mai exagerate, că vânzările sunt în scădere. Ce să mai zicem de Nigel Kennedy.
Lucia, mă bucur că ai mai trecut pe la noi! Da, mie mi-a părut tare rău că l-am pierdut pe Rostropovici, exact acum 5 ani, când Năstase era cel care îşi făcea campanie pe spuza lui şi a lui Mehta. Şi acum e prea târziu.
Jaqueline du Pré a avut un violoncel deosebit de valoros pe care l-a urit ingrozitor si caruia i-a facut tot felul de mizerii: l-a pus la soare, l-a dat afara pe balcon in frig… Nu stiu daca asta e realitatea, in orice caz e filmul despre viata ei, si seamana cu povestea lui Vengherov. Nu stiu daca instrumentul in sine e un tiran; poate mai degraba muzica din el.
Cit despre Beethoven catfelat, observatia mea este ca, acum vreo 30 de ani, Harnoncourt a redescoperit un anumit stil interpretativ pe care l-a aplicat muzicii baroce, apoi si celei clasice. Si am impresia ca stilul asta a ajuns intre timp si la Beethoven.
Ah, si daca vi s-a facut dor de Vengheorv, uitati-va aici 🙂
Wordpresu’ face mofturi, nu vrea embeded. Na:
http://www.youtube.com/watch?v=ZHdvDAgz4p8
Pinocchio, foarte tare!
🙂
Nu stiu daca ai observat, tipul cu clarinetul transparent ii spune la inceput, cu accent evreiesc: Aber du bist ein Kletzmer-Mensch! Cum se traduce asa ceva?
“Bre, da tu eşti un lăutar, mâncaţiaş!”
*LOL* Excelent, Vlad! :-))
Dar uite altceva: http://www.youtube.com/watch?v=7Y7GLMRkCUg&feature=related — ca sa-ti inchipui cum lucreaza cu orchestra. Si se mai vede altceva: Elevul (aici: eleva), cit ar fi de bun, mai are mult pina la nivelul maestrului. Si, asta e, mai trebuie sa inghita din cind in cind cite un banc gen “e ca si cind ai calca rufe”. Si Celibidache facea bancuri din astea 🙂
Ah, dar intre timp ascult Ciacona de Bach — nu, asta nu. In nici un caz.
Pinocchio
În cazul lui Jaqueline du Pré cred că de vină era mai degrabă boala.
Dar e interesant spus “Nu stiu daca instrumentul in sine e un tiran; poate mai degraba muzica din el”. E un subiect…
Ce titlu frumos, niciodata nu mi-am inchipuit ca un dirijor poate fi descris ca fiind “catifelat”. Nici acum nu-mi pot inchipui prea bine desi fantazez cat pot eu de bine. Nu am cunoscut niciodata un dirijor in real life, nici eu nu ma-m jucat niciodata de-a dirijorul (stiti ca atuncu cand pui o muzica si iei niste bete si dai din maini de parca ai dirija tu o orchestra, e un joc si o inchipuire foarte frecventa la copii si chiar la unii tineri cate odata, dar mie nu mi-a venit niciodata sa o incerc, nu stiu de ce, poate pentru ca nu ma pricep de loc la muzica si intr-adevar nu am nici un poic de fantezie si imaginatie, nu atat cat ar trebui sa am, ma gandesc)