O oarecare măsură a gradului de stimă de sine a românilor (şi, invers corelat, a complexelor lor de inferioritate faţă de Occident) se poate vedea în limba culturii pop. (Deci io nu ştiu exact ce e aia cultură pop dar luaţi-o de bună.) Mai ţineţi minte când T-short şi Genius revigorau muzica uşoară românească? Acum până şi Puya cântă refrenele în englezeşte. Şi nu numai. Şi Liviu Puştiu.
We’re doomed.
About The Author
Hahahihi, ce lucruri interesante zici tu! Just shoot me.
[ verbul corect este a revergora; vezi sfarsitul video ului http://www.youtube.com/watch?v=klgU7JtymIA ]
ihim, toti o ard pe engleza, numai eu inca ma chinui cu subjonctivul ala blestemat dar frantuzesc, pff.
Limba engleza e buna ca sa ajungi la urechi internationale si sa iti cumpere lumea cd-urile 🙂
io când vorbesc în franceză mă simt plăcut iresponsabilă. n-aș putea să spun aceleași lucruri și în română, pentru că ar avea mai multă greutate.
Eu cand vorbesc in limba norvegiana si mai ales cand mi se vorbeste in limba norvegiana ma simt foarte romantic. Este chiar ciudat sa ti se vorbeasca in acest fel la telefon de catre un coleg urgentist care vrea sa-ti trimita un nebun sau betiv pe cap in garda. Pur si simplu nu ai cum sa-l refuzi, asa de romantic iti propune acest transfer la ureche. Eu nu glumesc sa stiti. Asta mi se intampla mie de cate ori sunt de garda, de mai multe ori pe zi, si mereu imi suna la fel, de la toti urgentistii nu numai de la unul particular. Cand ii auzi cum iti soptesc la ureche cum il cheama pe bolnav, in ce data s-a nascut, cat de beat este, toate aceste detalii…pe mine personal ma dau peste cap. Eu fac si expres cateodata, le mai pun si intrebari incuietoare doar doar sa-i tin mai mult la telefon cu mine. Nici nu-mi vine sa cred ca in loc sa-i platesc eu, ma platesc ei pe mine pentru aceste telefoane incantatoare. Chiar ca nu glumesc de loc.