Altcineva

Undeva, în haosul stabil al fiecărei fiinţe umane, zace dorinţa secretă şi familiară de a fi cu totul altcineva. Sunt sigur că o simţiţi şi dumneavoastră din când în când. Sunt mai multe explicaţii pentru ea. Unii spun că e chemarea destinului, impulsul de a evolua, de a-ţi atinge potenţialul, etc. Alţii, nu mai puţin superstiţioşi, susţin că este vorba despre amintiri dintr-o viaţă trecută. Imaginaţi-vă un Beowulf reîncarnat, stând la coadă la impozite, întrebându-se ce dracu face acolo.

Alţii, în sfârşit, preferă să creadă că este vorba pur şi simplu de o universalie omenească, de ceva ce face parte din noi indiferent de cine suntem. Aşadar, simplul fapt de a deveni altcineva nu ar schimba cu nimic această pulsiune, ea ar continua să ne îmboldească, sporadic dar sigur. Ipoteza ridică unele probleme şi paradoxuri. De exemplu, dacă dorinţa de a fi cu totul altcineva este universală, atunci reprezintă o piedică în calea ei înseşi. Nu poţi fi cu totul altcineva dacă, odată transfigurat, regăseşti neschimbat acest atribut.
Pe lângă obişnuitele învârteli în jurul cozii, se mai pune problema rostului dorinţei de alteritate. Evoluţioniştii se vor interoga asupra avantajelor pe care le aduce specia un comportament derivat din ea. Dar întrucât nu putem fi altcineva, din dorinţa de alteritate nu rezultă niciun comportament. (Mulţi nu vor fi de acord cu mine în această privinţă, argumentând că mulţi oameni încearcă din răsputeri să se schimbe. Încercarea de schimbare nu va afecta faptul că, permanent, rămânem noi înşine. Alteritatea totală înseamnă alteritate totală, şi nu o schimbare a sinelui.)
Putem considera dorinţa de alteritate ca pe un atavism. Unii cercetători ai minţii susţin că unitatea ei este o achiziţie relativ recentă a omului. Şi departe de a fi perfectă, având în vedere că avem toţi un grad mai mic sau mai mare de disociere, nu avem controlul absolut al propriilor gânduri, etc. Dacă Sartre avea dreptate şi suntem condamnaţi la alegere în fiecare clipă a existenţei noastre, nu e mai puţin adevărat că opţiunile noastre sunt limitate. Atavismul ar explica această disociere reziduală, faptul că o parte din noi nu ne aparţine. Însă nu explică dorinţa de alteritate.
Să amintim şi situaţiile patologice de-a dreptul, cum este celebrul sindrom al automatismului mental, descris în mod independent de Kandinsky şi Clérambault. Faptul că ambii psihiatri aveau ei înşişi probleme psihice nu e întâmplător: ei se confruntau cu alteritatea însăşi, percepând probabil că părţi din ei deveneau autonome, independente, scăpate de sub control. Iar cel ce delirează cu totul, paranoiacul, el este cu totul altcineva. Întregul său eu nu-i mai aparţine lui, ci altcuiva, unui eu delirant, mult mai puternic. Paranoiacul a îndeplinit aparent dezideratul de alteritate, însă el se află în domeniul bolii mintale. Ori, nu boala mintală este ceea ce ne dorim, chiar dacă unii o echivalează cu un refugiu.

În fine, deşi misterul este opac, fiecare dintre noi intuieşte pe undeva o explicaţie. Să fii tu însuţi poate fi extrem de obositor uneori.

Aş încheia mica expunere de astăzi cu o observaţie personală. Fiecare dintre noi reuşeşte, din când în când, să fie altcineva. E o experienţă la fel intimă şi universală ca dorinţa de alteritate. Mergi pe stradă şi, dintr-o dată, toate temerile care te frământă de ani de zile au dispărut ca prin minune. E ca şi cum te-ai trezi dintr-un vis urât. Trezia asta durează însă foarte puţin.

Ne putem consola cu gândul că identitatea e în mare, o iluzie, iar conştiinţa, un epifenomen.