În urma unor comentarii de aici de pe blog, am căzut pe gânduri. Nu neapărat faptul că îmi dezamăgesc unii muşterii mă pune acum pe gânduri (deşi şi asta, pentru că se întâmplă periodic, şi mă întreb de fiecare dată ce aşteaptă muşterii de la mine), ci dacă fac sau nu ceva pentru ţară. Aceasta este dezbaterea de astăzi, dragii miei cetitori.
În primul rând, se pune problema – care ţară? Ce ţară are unul ca mine? Nu sunt unul dintre cei mulţi, de fapt, sunt cam singur şi destul de stingher în habitatul meu. Dar voi tăia acest nod gordian, acceptând premisa că există o singură Românie, aşa cum e ea. La urma urmelor, am crezut mereu în chestia asta.
Aşadar, ce fac eu pentru România? Lăsând la o parte mizilicurile: că am muncit cinci ani într-un serviciu public, laolaltă cu fraţii miei bugetari, învăţând meserie dupe puterile mele, băgând pe cât s-a putut capul la fund şi văzându-mi de treaba mea, cinci ani la capătul cărora am priimit deştul cel din mijloc şi urarea de călătorie sprâncenată, ca de altfel mai toţi fraţii miei medici rezistenţi. Sunt conştient că asta a fost doar o ucenicie şi că medicina e o profesie liberală, adică sunt liber să o practic unde oi şti, că nu sunt deosebit în vreun fel şi probabil nu am mare lucru de oferit în afara competenţelor pe care le împart cu sute de colegi. Când linia se trage, nu însemn nimica: cantitatea mea este zero.
Poate că o conta ce am de zis, zise iepuraşul. Dar ce am de zis? Am petrecut mai toată ziua de azi bombănind plin de draci felul în care Bucureştii sunt mutilaţi sistematic şi din ce în ce mai rău, fără frână, într-un stil demn de Ceauşescu. Trecusem zilele trecute cu Madelin printr-o zonă în care o parte din copilăria mea s-a petrecut, ca să văd că de fapt cartierul a dispărut cu totul în ultimii ani. În propriul meu cartier s-au mai demolat câteva case de secol XIX, au mai răsărit vreo şase blocuri, la porcăria de lângă Sf Iosif lucrările continuă, mitocanii şi-au parcat bărcile până în zid, e o aventură penibilă şi umilitoare pentru cineva într-un scaun cu rotile să iasă din casă, şi toată lumea, toţi locuitorii, ne uităm unii la alţii cu nişte priviri atât de ostile că zici că o să ne sărim în secunda doi la beregate – şi cine ştie, poate o să o facem. E doar un exemplu de lucruri pe care le zic, dar zisul lor e nimica, exact ca mine: cantitatea lor este zero. Nimic din ce aş spune, despre orice, nu ar schimba nimic din nimic. Uitaţi-vă numai câţi vorbim: şi ce dacă? Cât de banal sună deja ce-am spus eu mai sus, de câte ori n-aţi citit aceleaşi lucruri într-o mie de locuri, de câte ori nu le-aţi auzit repetate automat, ca pe nişte incantaţii superstiţioase, până când n-au mai avut sens? Cât de banală şi plicticoasă îmi e supărarea? Banalul până la urmă ne va omorî, pentru că îi creştem puterea cu fiecare cuvânt pe care îl zicem. Aşa că mai bine tac.
Nu, n-am nimic de oferit şi nimic de spus. Aceasta este generaţia mea.
Şi nu, cititorule dezamăgit, constatarea asta nu-mă uşurează şi nu mă face să mă simt liber ca paserile ceriului.
Pentru România aşadar, prin eliminare, nu pot face decât un singur lucru. Este de altfel ceea ce tot fac de multă vreme, şi într-un fel aşa mi-am ales meseria. Pentru România, o să ascult. E ceea ce fac mai bine: sunt un jalnic interpret la flaut, dar un bun ascultător de concerte. Sunt numai urechi. Nu e uşor deloc, şi nu ştiu încă dacă aşa ceva ar putea să-mi justifice în vreun fel existenţa minusculă. Nici dacă cacosimfonia dimprejur ar putea să fie justificată de ascultarea mea. Lumea se justifică prin ea însăşi. Iar noi, aşa cum zicea cineva demult, suntem nişte trestii gânditoare.
Cred că citeau ce scrie aici şi le-a ieşit cafeaua pe nas şi direct pe server.
Dom’ doctor, te înţeleg, să moară mama (fait déjà accompli) dacă nu te înţeleg.
Doar că, să mor io, nu te înţeleg. Ah, zici de criza celor treijdeani? Stai s-o vezi pe tanti crise de la quarantaine!
Nu achiesez că s-ar putea să ţi se facă dor de Luteţia. Dar dacă toată lumea este un bordel, apăi România este un melanj de crematoriu şi cimitir. O să-ţi fuţi singuri pumni în cap şi-o să te întrebi de ce dracu te-ai întors.
Nu mai trăi în trecut. Lasă dracului nostalgiile (îţi spune unul care trăieşte din amintiri). Sau, n-ai decât, dar nu te întoarce «acasă». Ţara asta e blestemată şi va fi pârjolită. Ce n-a distrus Ceaşcă distrug ăştia. E ceva ce n-a văzut Parisu’…
Mai bine scrie câte ceva şi pe Twitter, c-am înţeles că aveai cont, dar l-ai lăsat să mucegăiască.
Dar dacă totuşi vă întoarceţi, atunci musai să-mi rezolvaţi depresia atroce, digestia indigestă, şi durerea cervicală rebelă (C7, poate şi C6).
Ce să zic, Béranger, eu şi România suntem ca Jujube şi Gai-Luron.
Oui, mais n’oubliez pas la petite souris blanche ! Elle montre toujours toute une autre histoire, qui n’est pas forcément secondaire…
Moi, je suis Jean-Pierre Liégeois, un [pas si] jeune lecteur du Var…
Beranger,raspunsul tau limba mi-a fript-o.Il simt si eu, adevarul asta( cu tot cu expresia lui in trup, depresie, digestie proasta,durere cervicala.Adevarurile au darul asta), si de-aia imi vine sa urlu prin mahalale sau sa ascult zanateca profetiile Hoppi.Invidiez oamenii care pot trai normalitatea in mijloc de apocalipsa. Care oameni erau mai fericiti pe Titanic, in Pompei, Atlantida? Cei care stiau ce se va intampla, sau cei care traiau linistiti normalitatea? Probabil ca ultimii.Macar au mai furat niste clipe de bucurie.Si, iarasi, cei care stiau, era bine sa accepte fatalitatea, sau trebuia, impotriva oricarei logici, sa lupte sa schimbe directia intamplarilor? Stii, cateodata in lumea asta s-au intamplat si minuni.Daca, totusi, coboara si printre noi un inger?Macar sa strigam cat mai tare sa vina.
Dar, ai dreptate, sfatul cel mai intelept e “plecati si salvati-va toti care puteti”.
Impricinatule, s-o-nchis metocul.
Da’ m-am dat in vorba cu Vlad cum ca sa facem un cenaclu pe bancile alea din chioscul de la Ioanid. Te bagi?
Ailaltii, va bagati?
Hai, acu repede cat mi-a (re)venit oleaca dorul de-devirtualizari si organizari, nene!
Daca e punem si de o midi-revulutie.
Da mancare facem un potloc d’ala, io aduc clatite si pizza si dulceata de zmeura, Vlad aduce baclavale bune, stie iel un loc.
Deci, care e nu e cu mine e impotriva noastra!
Revista “DECI”, ei, ei?
deci, re-adaptarea e dificila.complex mesianic? de ce ar trebui sa ramai in ro? ce poti faci mai mult? cu ce mori de vant te lupti? imi pare rau ca ai plecat din FR. nu ai sentimentul unui esec?
Băi “eu”, că te iau şi io aşa cu băi. Mie nu îmi pare rău că am plecat din Franţa. A fost o decizie pe care am luat-o de capu meu. Niciun eşec. Puteam foarte bine să rămân – era loc pt mine.
Nici din pricina complexului mesianic n-am venit. Am venit de-aia. E ca şi cum n-aş fi plecat. Postul ăsta era doar răspunsul la un comentariu.
Io sunt PENTRU CIONACLU! Baclavale de la Fadel. Texte, careva?
wtf, te simti agresat?nu era loc de bai.esti cam sensitif.ti-a fost frica sa ramai! ca sa ramai, trebuie sa renunti la tot ce ai fost! si e greu sa renunti la ego….
Unul aduce clatite si pizza, altul baclavale. Eu n-am decat amintirile, mai ales daca e vorba de Ioanid.Dar n-am darul povestii. Asa ca nici macar texte n-am. Poate sa vin pe post de frunza cazuta din intamplare pe banca de langa voi.
Haaaa, diligentreader, nici io n-am daru’povestii!
Las ca ne facem noi utile cumva, maturam frunzele, aducem gheatza la baetzii da vin ei cu textele, io pot sa si recit textele altora. Ma bag si la un karaoke, hihihi.
Tu, scuze dacă te-am ofensat. Nu erea loc de “băi”, fiindcă probabil eşti fată. Am ghicit? Nu tre să răspunzi. 🙂
Bine şi fără texte. Doar să veniţi voi.
@madelin: as veni si io la cionaclu dc ma primiti
Coada mea… am trăit s-o văz și p-asta… mahalaua din parcu’ Ioanid… să moară bibi, nu alta.
Se duce dracului giudețul, alea-alea, zic.
Succesuri, faceți poze, filmuri și astea.
🙂
Daca tot se transfera Ferentariul in Ioanid, invitam si maidanezii.
Parcu Ioanid tot mahala e. Acolo am fost prima oară agăţat de nişte gagici, acu vreo 5 ani, dacă vă vine să credeţi. Doar că nu erau gagici.
Şi tot acolo mi-am luat o flegmă de la un alt rom, acum vreo 15 ani, pentru că nu am vrut să scriu în locul lui scrisoare de dragoste. Săracu. M-a scuipat şi a plecat. Acu îmi pare tare rău că nu i-am scris-o.
Băi… io aș veni; dar din nefericire, sunt prins cu nește hârțogării, birocrație și astea.
On topic:
Dacă discuția deviază de la “…cine-s io și care-i rostu’ meu pă lumea asta” la “…gagici agățate în parcuri bucureștene”… sărim lejer de 400 de comentarii/amintiri/lăudăroșenii…
Numa’ io pot să fantazez cale de minim 14 comenturi… dacă nu mai mult.
(antispam: “grr”)
:))
hai ca vin si eu, sa mi dai raspunsul live:)
psst(asa zice security word)…”Ioanid” e cu amintiri grele frati romani de mahala!O sa lipsesc de data asta dar promit ca la vara va aduc frantuzisme la masa…daca hotarati revulutia( fie ea si culturela) nu ma uitati, da?
ps.stiu Tapirule indemnu’, dar nu mai tineam minte ca era de la Dilema
ps.’- Blegoo cand am zis de pix n-am glumit…vezi cu (dia)criticile alea.
Daca se mai stinge lumânarea cad în groapa cu nostalgie :
http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=1250 ;)>>
Acu’ vreo doo zile am luat o foaie de hartie si un creon (cum ne invatza modernii guru in ale “personnel development or “life coaching”) si am scris pe ea la ce m-as pricepe in cazul foarte plauzibil in care voi ramane far’de jobul actual. Una dintre linii suna asa: “compus scrisori de dragoste ori alte felicitatziuni, functie de situatia data”. Hihi…
PS
Bine, fie, io vin si cu texte proprii daca le ceteste alticineva!
Madelin… eu am să viu cu textu’ altuia… oarecum ca răspuns la chestia tapirului… aia cu “melancolii blegoase” (care sper că nu era o aluzie… he-he-he…) din primul comentariu.
Deci.
Citez:
…Elsie said, “His family motto, echoing Richard Lionheart,appeared above the coat of arms: Mes compaingnons cui j’amoie et cui j’aim,…Me di, chanson”. She paused. “Companions whom I loved, and still do love,… Tell them, my song”.
They stared at André for a long time.
Johnston touched the stone contours of Marek’s face with his fingertips. “Well,” he said finally, “at least we know what happened”.
“Do you think he was happy?” Chris said.
“Yes,” Johnston said. But he was thinking that however much Marek loved it, it could never be his world. Not really. Her must have always felt a foreigner there, a person separated from his surroundings, because he had come from somewhere else.
The wind whined. A few leaves blew, scraping across the floor. The air was dump and cold. They stood silently.
“I wonder if he thought of us,” Chris said, looking at the stone face. “I wonder if he ever missed us”.
“Of course he did,” the Professor said. “Don’t you miss him?”
Chris nodded. Kate sniffled, and blew her nose.
“I do,” Johnston said.
They went back outside. They walk down the hill to the car. By now the rain had entirely stopped, but the clouds remained dark and heavy, hanging low over distant hills.