Mai jos găsiţi prima parte dintr-o povestire care mi s-a plimbat prin cap zilele astea. Tocmai am scris-o, e cam târziu şi probabil are greşeli de ortografie… E o povestire sefe. Adică, sefe, că povestire nici nu cred că e. E o ficţiune, aşa că o pun aici, şi dacă reuşesc să le scriu, pun şi părţile următoare.
***
În zilele astea ale tăcerii, când e clar că suntem pierduţi, şi nu ne rămâne decât să întârziem cât mai mult sfârşitul, bătându-ne pentru fiecare bucată de fiinţă, speranţa poate să sclipească exact acolo unde o credeai definitiv moartă, în teritoriile pierdute, unde de multă vreme nu se mai aude nimic.
Eu însumi nu cred că voi apuca să văd vreo renaştere. Sunt foarte bătrân, suficient de bătrân ca să îmi aduc aminte că am fost cândva o mare împărăţie, binecuvântată de zei. Nu eram singuri, pe atunci, şi eram mult mai mulţi. Numele meu, Quirine, se întinsese pe nenumărate niveluri, şi, în fiecare an, pe măsură ce înaintam către rangul de Medic, tot mai mulţi Quirine erau descoperiţi în tainiţele cetăţii. Poate că şi asta ne-a apropiat de pierzanie: nebunia de a avea nume. Poate că vanitatea noastră e prea mare, şi de asta zeii ne părăsesc. Toţi avem nostalgia Paradisului, când eram nenumiţi şi împânzeam Universul de mulţi ce eram, trecând liberi unii prin alţii, printre stele, şi nu exista moarte şi fiecare Gând, fiecare Vorbă strălucea aproape veşnic. Nu avem dovezi că o asemenea preistorie să fi existat, şi totuşi ne e dor de ea astăzi mai mult ca oricând.
Monofrenia era încă o boală destul de rară în tinereţea mea, însă deja cazurile se înmulţeau. Exista o cerere pentru Medici interesaţi de monofrenie şi, după absolvire, când mi s-a oferit un post la Clinica de Boli Mintale Grave, nu am ezitat să acceptăm. M-am aruncat cu capul înainte în studiul nebuniei. În entuziasmul de atunci, psihiatria a devenit una dintre preocupările mele dominante. Nu mi-era teamă de asta: aş fi mers până la a renunţa la orice altceva de dragul psihiatriei, dacă s-ar fi putut. Petreceam ore în şir discuţii cu oamenii aceia atât de stranii, încercând să le străpung lumile tăcute şi blasfemice în care se rătăceau. Forma cea mai răspândită pe atunci era cea a ecoului, când vocile rămâneau puţine şi începeau să se imite reciproc, să-şi rostească una alteia sentinţele, în ecouri nesfârşite. În stadii avansate, bătrânii nebuni nu mai aveau nici gânduri, darămite să-i mai poată auzi pe zei. Mintea le era cuprinsă de o singură mantră, care se tot fărâmiţa, până la foneme uniforme. Înainte să avem aziluri închise, monofrenii sfârşeau prin a dispărea din domicilii, fugeau către pădurile de lângă cetate, unde îşi trăiau restul zilelor ca animalele mari, inferioare, acelea care nu aud niciodată niciun zeu şi devorează alte fiinţe pentru a supravieţui. Nu prea mai întâlneşti forma asta acum.
Imensa singurătate a acelor oameni nu înceta să mă fascineze. Cu toţii ne puneam întrebarea nerostită, cum o fi oare ca zumzetul liniştitor al vocilor care ne întâmpină în fiecare dimineaţă, când ne trezim şi redevenim oameni, să tacă de tot. Şi tuturor ni se ridica părul în cap de groază, încercând să ne imaginăm atrocitatea. Astăzi, lungile nopţi fără somn şi fără zei nu ne mai sperie atât, dar nu pentru că ar fi mai puţin teribile, ci prin pura forţă omenească a obişnuinţei. Fascinaţia mea pentru monofrenie îşi avea poate rădăcinile în spaima asta veche şi banală, dar era mai mult de atât. Dincolo de teamă, era curiozitate. Curiozitate faţă de conţinutul delirului. Vroiam să aflu ce pot spune câteva voci izolate în deşertul unei minţi golite. Şi căror zei aparţin vocile astea rătăcite. Presupuneam că în ele trebuie să se afle un soi de adevăr, unul poate sucit şi nebunesc, dar din care am putea învăţa ceva. Nicicând zeii nu m-au încurajat în direcţia asta, dar nici nu m-au părăsit. Le simţeam contrarietatea undeva în fundal, dar asta îmi întărea hotărârea de a le dezgropa tainele. Poate că îmi închipuiam chiar că voi găsi un tratament. Idealismul unui tânăr idiot.
Zei! Unii spun că v-aţi îmbolnăvit, şi chiar că muriţi, pe rând, că oricum ne lăsaţi, dar eu ştiu că sunteţi acolo. Dacă măcar pentru o clipă, gurile voastre nenumărate ar înceta să-mi rostească numele, pe care doar voi îl ştiţi şi pe care eu îl scriu „Quirine”, m-aş preface în praf. Întreg Universul s-ar dezintegra. Nu ştiu de ce lucrurile din jur, precum Voi, sunt din ce în ce mai tăcute. De ce copacii, care, pe când eram copil, îmi spuneau atâtea lucruri, acum sunt muţi. Poate că pur şi simplu surzim. De abia ne mai auzim unii altora minţile. E drept că asta e şi din cauză că ne-am tot restrâns. Eu însumi mai trăiesc doar la trei niveluri ale Cetăţii, şi de abia fac faţă şi în asta, bătrân cum sunt. Trei voci cât de cât puternice, şi din restul – doar un murmur muribund.
Ştiu că am ajuns să sufăr de boala de care eram fascinat în tinereţe. O formă uşoară, desigur, nu sunt un rătăcit, un izolat pierdut pentru societate, un mare nebun. Simplul fapt că ştiu că sunt bolnav înseamnă că nu sunt nebun. Dar monofrenia de azi striveşte prin contagiozitate. Suntem toţi bolnavi, încă din adolescenţă. Şi apar din ce în ce mai multe cazuri la copii. Asta e cel mai trist. Tăcerea din mintea unui copil mă pune la pământ.
Şi ce pune capac la toate, e moartea. Am ajuns să ne temem de moarte mai rău decât se tem copiii de zeii poznaşi. Închipuiţi-vă că sunt atât de bătrân încât în tinereţea mea nimeni nu se temea de moarte. Ştiam că, deşi nu vom mai fi avut niciodată trup, ne-am fi întors în lume ca zei, şoptind în urechile celor vii, trăind în continuare ca Vorbele eterne din Paradisul începutului. Acum sunt aproape sigur că nu o să mă întorc nicăieri. La sfârşit, ultima voce o să tacă. Moartea mă înspăimântă, dar, precum în tinereţe, sunt şi niţel curios.
Clinica e demult depăşită de numărul enorm de bolnavi. Am rămas să lucrez în ea, deşi nu mai am timp să stau de vorbă cu pacienţii atât de mult cât îmi doresc. Tocmai acum, când am impresia că disting o nouă formă, un nou val de monofrenie. Şi tocmai acum, când, în cea mai neagră deznădejde, am impresia că întrezăresc o speranţă. Sau poate sunt mai nebun decât credeam.
Schiau! Zic…
Ce nu-mi place mie la sefe-ul mioritic… este că deobicei… NU SE ÎNTÂMPLĂ NIMIC.
Nu tu un oscior de acțiune, ceva… aruncat cititorului, de milă, dacă nu de altceva.
Regret… da’ faza cu “asta nu-i nimic, să vedeți restu’…” nu ține aici.
Reviul meu, de la mine din coteț.
🙁
aha, interesant, sa vedem ce se mai intampla.
Hehehe! Misto! Asta daca am “decriptat” corect textul. Caz în care mi-e teamă că o să ai un număr relativ mic de cititori care să-l înțeleagă 🙂
Partea nostimă este că m-am lovit relativ de curînd din nou de teoria cum că ”monofrenia” este o achiziție relativ nouă a umanității (asta explicând numărul încă mare de cazuri de schizofrenie, majoritatea în forme relativ ușoare).
Îmi place ideea, mai ales parțile cu vocile zeilor, cu nemurirea și cu difuzarea personalității(lor).
Blegoo, ai dreptate, din păcate. Nu e pic de acţiune în textul meu, şi tre să schimb cumva asta.
MBadragan, aproape sigur ai decriptat corect textul, ceea ce înseamnă că trebuie să-l refac…Teoria pe care el se aşează, şi care a mai fost citată pe blogul ăsta, nu-mi aparţine, şi deci nu poci decât să-i confer un rol secundar în text. Merde.
În fine, cum zice puck, să vedem ce se mai întâmplă.
Vlad, nu fi asa strict cu tine insuti. Tocmai citeam aseara o prefata scrisa de Asimov la cartea unui confrate om de stiinta. Si spunea nenea Asimov ca e nevoie de oameni de stiinta care sa dea cu ecuatia, teoria, experimentul, toate alea serioase, aride si complicate, da’ din cind in cind cite unul trebuie sa se opreasca si sa scrie despre asta in termeni inteligibili celor care nu sint specialisti. Si, pina la urma, asta a facut SFul pentru mult timp, a adus in constiinta oamenilor noua viziune asupra universului.
Nu e ideea ta? Si ce daca? Mai bine te concentrezi pe felul in care sa o pui in text, sa nu o ermetizezi prea mult, sa o faci inteligibila, macar ca revelatie de final, cititorilor neavizati.
Ah, si, scuzata fie’mi pedanteria, este MBadragan, fara diacritice. 🙂 Din motive prea complicate pentru a fi expuse aici ma cam scoate din sarite cind mi se spune Bădrăgan 🙂
Iartă-mă, am corectat. Nici nu ştiu de ce am scris aşa, cred că, în mintea mea, aşa mi-a sunat bine. CIudat, nu?
pentru blegoo io zic să bagi din când în când în scenă câte un monofrenic mai Rambo aşa. Sau mai John Wayne, whatev’.
Stai linistit Vlad, no hard feelings 🙂 Probabil sună foarte aproape de Drăgan si Bărăgan. La fel e posibil să fie fuga românilor de prea multe vocale deschise, mai ales in combinație cu grupuri de consoane dure cum este ”dr”. Dar deviem de la subiect.
@tapiul Rambo si Johnny sînt moonofrenici, poate. Monofrenici în nici un caz.
Na că m-am trezit scriind cu diacritice. Imi cer scuze. 🙂
Vlad… unul din defectele mele e că nu mint niciodată. Spun ce cred.
Tapirule… oare să ameninț cu bătaia? 🙂
Deci… bre tovarăși… am rescris textul lui Vlad ca să conțină oarece acțiune. E important, deoarece cred că atunci cănd scrii ceva, trebuie să SPUI O POVESTE.
Ori, așa cum am citit, ce a scris Vlad nu e o poveste… e o miorlăială mioritică.
Să se continue pe același stil… mi se pare criminal.
Părerea mea, din cotețul meu…
Așadar, vă ofer o RESCRIERE a textului VLĂDESC în interpretare bleagă.
Vă place, nu vă place… aia e tot ce-am putut.
(posibil să nu intre dintr-una… posibil s-o bag din 2 comentarii).
🙂
Bzzz….
The one thing I hate about traveling – more then driving – is flying: small planes are worse.Single engine planes are worst.
Sitting next to the pilot, in a cramped seat, just like in a small european crap car.
Smells like a european crap car, too.
Shit.
Hate it.
“Yo, mon… back to the doghouse?” laughed the pilot.
I looked at him: black, fat, hair in braids… a t-shirt agenda of last 8 fast food visits.
Typical Secret Service air driver. Seen one, seen them all.
“Fuck you, mon” I said, lacking conviction. I was scared, anyway. It was getting dark, West Virginia melting into a grey nothing under us.
He reached across, padding my foot, smiling:
“Anytime, mon, anytime…”.
I shrugged.
Bad thing about homosexuality… is that you have to practice it with real people. Same as being a spook.
Same as everything.
•••
He dropped me on a field 3 miles east from Wardensville.
He carried my bag to the car, have to give him credit.
Black suv, a Lexus, this time. He knocked on the window:
“Mon… this is groovy, they tell me. Stay loose, bro”.
I pushed the button; as the glass slided up, I mumbled the traditional:
“Fuck you, mon”.
He laughed, sincerely.
I felt a little bit better; turned the key, start the engine.
It was dark and silent. Days of silence, times of loss. May 2015, that is. Driving with one hand is easy.
The end has come and gone… and we are still here. Lost territories, lost opportunities, lost lives, lost limbs.
•••
The house… was as I remembered – nothing was changed. English Tudor style, in a clearing at the end of a private road. Light at the door. Twenty years since Beirut run… nothing changed. Terrorism went nuclear, world went to drain, house still the same.
Somehow, it didn’t feel right.
It shouldn’t be… like… nothing happened, know what I mean?
People died, we went all out war… world is fucked… and here… nothing changed.
The old man Quirine opened the door:
“Welcome back, Blegoo”.
•••
He was apologetic – “we can’t talk in the house, you understand that, dear boy” and all that bullshit. In all my visits there, I never got to sit in the living room, by the fireplace, sipping scotch.
Never.
Always… it was the elevator, 4 stories down, with the excuse of “… you understand the necessity, don’t you?”.
Fuck them all, and fuck me, for getting into this shit to begin with.
Concrete room, desk, two chairs.
Quirine smiled, fakely.
Sometimes, I wondered about his loneliness, does he has a wife, kids? Who the fuck is he, anyway?
A mouthpiece for the gods in Washington? He’s an old guy, or so it looks like – can’t be sure about – this day and age.
Still, he talks with the voice of gods.
I listened.
“Cuba”, he says casually.
“Monofreny is the word”, he continued, casually.
I get cold.
Rationally, I know that we all get old and eventually die. Along the way… occasionally we get sick, get treatment, get better.
But this is worse than cancer.
Worse than nuking Manhattann.
It’s monofreny…
He was watching me, eyelids halfway, as usual.
“We need to get this guy out of Cuba”, he said.
“Buy him, it’s cheaper”, I said.
Old man Quirine massaged his nose, making appropriate disapproving noises.
“Well, we tried before”.
I was getting alert:
“How come? How many times? Who?”
Suddenly, he looked old. And tired. For a few moments, I saw the real Quirine. Not the guy dispensing war drones, or millions in cash, or calling satellite strikes with a smile.
“…anything for you, my boy…” kind of action.
This was a tired man. A scared man. A man who wanted out. Afraid.
“Well… we tried to extract 6 times”.
I looked at him, said nothing.
“You know, last time we asked the russians to do it for us”.
I said nothing.
He gave up, reached into the folder, pulled a print:
“This is the man we want”.
I looked at the picture.
It was me, older by some 20 years.
Oh, fuck this…
Puteți să mă corectați la gramatică… ce știu io dă engleză și alea… 🙂
😀
Excelent!
@blegoo
;)) păi aşa po’să rescrii şi Mioriţa.