Printre influențele declarate ale lui Johannes Thelonius, despre care am mai vorbit aici, se numără și călătorul bizantin Ioan din Trebizond, cu a cărui imensă cronică, Liber Viatorum, gânditorul bavarez a intrat probabil în contact în decursul sejurului la Augsburg. În timp ce găsea minunate istorisirile exotice și trecerea dinspre Orient și Occident, adevărata valoare ar fi rezidat, după Thelonius, în pasajele meditative, în care, deși impregnate de gândirea medievală tipică, el vede o profundă originalitate, din care se hrănește. De la el ne-au rămas relatări prețioase despre conținutul unora dintre volumele actualmente pierdute din L.V.
Și dacă încă de la Heraclit știm că lumea e un râu care curge, Ioan călătorul ne învață aceeași lecție, dar cu tot patosul celui care a trăit el însuși ceea ce un grec de demult doar a judecat în închipuire. El ne spune că nu există bucurie care să nu fie însoțită de durere, și cu cât bucuria e mai mare, cu atât durerea care vine cu ea e mai tăioasă și mai adâncă. Ioan s-a bucurat de toate ținuturile prin care a trecut ca și când fiecare în parte ar fi fost propria lui patrie, a trăit printre cei care l-au primit ca și când ar i-ar fi fost frați. Asta a fost marea lui bucurie, dar bucuria nu ar fi fost niciodată întreagă dacă ar fi rămas într-un singur loc, lipsind lumea de inima lui bucuroasă să o vadă. Dar fiecare ținut nou, însemna un altul lăsat în urmă, pentru totdeauna. Fiecare casă nouă găsită însemna pierderea altor frați, pe care îi lăsa în urmă. În inima lui Ioan era mereu ceva ce era și bucurie și durere, și nici una, nici alta. Și, dacă judecăm drept, această trăire e singura care e a noastră, dacă suntem oameni cu adevărat. Altfel, fie nu avem nicio trăire, precum cei ce aleg să îndure veacurile fără să se miște sau să crâcnească, fie nu suntem oameni, ci animale în stare să se bucure sau să sufere și doar atât, precum calul atunci când mănâncă ovăz, sau vitele, când le doare pântecul.
(J.T., Vergebliche Wörter, 1759)
Domne, io sunt de acord.
Da’ io am sange de nomad neexploatat…
asadar, romanii sunt cai sau vite!
frumos! 🙂
poate merita exploatata discutia: popoarele adevarate sunt alea care au dat sumedenie de exploratori? si: explorarile geografice de odinioara se asociaza cu pulsiunea de a explora si altfel de teritorii, filozofice, stiintifice, artistice etc.?
ergo: suntem, oare, pierduti de tot, pentru ca nu l-am avut decat pe milescu, pe mihai tican si pe julius popper (asta din urma, roman la mana a doua, daca-mi e permis)?
sau sa credem in explorarile de un tip mai special care au avut loc pe spatiile actual romanesti inca de pe vremea cea veche – ma refer la the inner explorations, nefinalizate nicicand si incepute de ioan cassian si dionisie cel mic, pentru a ajunge la cele puse la cale de “rugul aprins” – asadar, or fi suficiente aceste calatorii mai aparte pentru a ne introduce in tagma exploratorilor?
sau suntem/am fost mereu doar niste mancatori de ovaz?
daca suntem doar niste mancatori de ovaz, ce-ar fi de facut? ar mai fi ceva de facut?
sau nu?
Mai arde rugul asta? Vad ca pe la Cluj s-a nascut ceva in jurul lui Anania, cu multi si faimosi doctori. Vreo legatura intre fratia ortodoxa si misteriosul rug?
Am mers deunazi sa ma intalnesc cu Vlad si “sa ma devirtualizez” cu dl. B.deComp., in Gradina Icoanei. Plecand de la serviciu, ii povesteam colegei mele de biro unde ma duc (iar te intalnesti cu bloggerii tai?). Si ii spuneam asa: ma duc sa ma intalnesc cu Romania aia frumoasa. Partea asta, din pacate, e asa de restransa incat ti-o poti faci piatra rotunda la colierul de la gat.
Si cei pe care i-a amintit Impricinatul fac parte tot din bucatica asta, din ce in ce mai minuscula.
Si da, cred ca popoarele care au dat multi exploratori (acceptand chiar si voracitatea, ca motivatie) s-au miscat si se misca. Cei ca noi, indiferenti si docili, vai de steaua noastra.
Ma gandeam azi dimineata in tren (apropo, tren care ieri dupamasa a avut o intarziere de 40 de minute la un drum care dureaza 45 de minute, cica din cauza restrictiilor de cale ferata), vazand campurile parloaga: Doamne, noi, romanii, am ramas la mentalitatea de sclavi, servitori, oameni simpli, care nu fac nimic daca nu sunt ghidonati. Cu zaharelul sau cu biciusca.
Nu stiu insa unde sa-i incadrez pe ardelenii care au plecat la munca prin America or Germania sau pe capsunarii de azi. Adica pe de alta parte suntem destul de plecaretzi? Sau e spirit de turma?
vai c frumos… păi înseammă că suntem sortiţi dramei, Vlad? dc e s fim oameni, adică