Da. Altfel cum se explică de ce toată lumea se dă în vând după melodia aia cu Alors on dance, ca niște eroi ai clasei muncitoare, deși probabil utilizatorii cluburilor habar nu au și nici nu vor avea de famine, huissiers, tiers monde, etc? Și hai că acolo poate nu se înțeleg versurile, că e în francă, dar de ce plâng amarnic toți bărbații de vârstă mijlocie când o aud pe aia cu Pușca și cureaua lată, cuprinși de nostalgie de parcă toată tinerețea lor, dimpreună cu ortacii, i-au terorizat pe grofi și i-au ajutat pe sărmani?
Și de fapt, cred că imaginația bate oricând realitatea. de exemplu, dacă aș face eu o melodie în care să proslăvesc pruesele unui expert contabil în tinerețea lui, n-o să aibă succes nici măcar la experții contabili.
Hai, înapoi la treabă toată lumea, avem de scris fiecare viețile noastre, și dacă nu terminăm înainte să murim, ce ne facem?
Corecţie off-topic: Alors on danse.
😀
Comentariu off-topic: la fel de inexplicabil precum succesul piesei ăsteia în cluburi.
[Off-topic: end]
Pai bine, mai Vladule, cand, in ultimii 20 de ani, ti s-a parut tie ca succesul unei melodii are legatura cu versurile ei? Sa amintesc de ‘gimme hope joanna’ ? oamenii reactioneaza la tughi-tughi, la ritmurile care le accelereaza bataile inimii si le pun membrele in miscare fara prea mare bataie de cap. pot sa pariez ca exista algoritmi pentru hituri, asa cum exista retete pentru ‘gusturi irezistibile’ (ma refer la glutamatii din chips, fast food si alte minuni)
Si uite-asa mi-am facut pofta de-o sarba.
Ce expresie buna: melodii cu E-uri!
🙂
Eh, nu era neapărat un post despre şlagăre, ci despre felul în care putem avea o nostalgie despre lucruri precise, dar pe care nu le-am trăit niciodată.
“Alors on danse”: să înţelegem că de asta te-ai apucat de dans?
Midori are dreptate: versurile nu contează, muzica e dincolo de cuvinte.
Pe care nu le-am trait niciodata, dar la care poate am visat, ne-am dorit sa le fi trait, uneori atat de mult incat aproape le-am introdus in trecutul nostru, fac parte din experienta noastra de viata.
kilu’, de aia răcnesc toţi cât îi ţin bojocii “cine trece valea seacă”. lăsaţi-mă bre cu clişeele, “versurile nu contează, e ritmu’, alea”. şi la paraziţii tot ritmu’ e, sigur.
Eu mai întotdeauna am câte-o nostalgie despre lucruri precise, dar pe care nu le-am trăit niciodată. Se cheamă schizofrenie, şi îmi place. Altminteri, de ce să mai citesc romane, şi de ce să mă fi uitat atâţia ani la filme franţuzeşti din anii 50-60? Fireşte că e cazul să am nostalgia unor trăiri imposibile.
Nu, nu e schizofrenie. Iar romanele şi filmele, cum s-a zis mai sus, sunt şi ele experienţă de viaţă.