Lucrul care mă supără cel mai tare în România nu e sărăcia. Nu e criza. Nu e “mentalitatea”. Nici câinii vagabonzi. (La serviciu, întâlnesc mulţi străini: le fac tot soiul de certificate; pentru toţi, indiferent de ţara de origine, lucrul cel mai şocant de aici sunt câinii fără stăpân pe stradă.) Nici corupţia. Nici lipsa de perspectivă profesională. Nici greutatea vieţii pentru biciclişti. Nici zidurile invizibile ale oraşelor. Nici manelele. Nici Băsescu. Nici OTV. Cu toate astea pot trăi în pace.
Ci singurătatea. În cantitate progresiv crescândă. Trec prin cartierele prin care am stat, şi unde ştiam atâta lume, şi când mă gândesc că sunt pline doar de străini, îmi vine să plâng. Nu mai e nicio uşă la care să bat dacă tot sunt în zonă. Tot mai mulţi prieteni au plecat, şi, întocmai ca în cazul lui Michael Jackson, ştiu sigur că nu o să se mai întoarcă. Puţinii care au rămas se pregătesc şi ei. E chiar riscant să mai faci cunoştinţe, rişti să prinzi drag de ele, şi ele să plece. Din fericire, trăim vremuri în care pot să ies o dată pe an din ţară, să-i revăd, dar asta nu face decât ca întoarcerea să fie şi mai grea. Sunt prea bătrân să-mi fac prieteni noi, şi oricum nu am fost niciodată o fire “sociabilă”. Sunt momente în care tare mi-ar plăcea să pot să ies şi să stau la o taclale luuuungă lângă o bere neagră ca ochii lui C., cu cineva care vorbeşte aceeaşi limbă cu mine. Dar nu mai e aproape nimeni.
Cel puţin, nu sunt un părinte bătrân rămas singur în urmă.
Mai sunteţi voi, desigur. A. zicea la un moment dat că blogul e o parte importantă din viaţa mea: aşa e. Fără blog şi imed, aş fi fost şi mai singur. Şi extrem de tăcut, cred că aş fi uitat să vorbesc. Şi chiar să gândesc. M-aş fi culcat şi aş fi dormit de-a-mpicioarelea vreo 10 ani. Pentru asta vă iubesc, dar din când în când mi-ar plăcea să poci să vă văz. Ori, în mare, asta nu prea se poate, sau se poate rar. Avem fiecare vieţile noastre, probabil dacă ele s-ar intersecta mai des, nu ne-am mai citi deloc aici, conform unei stranii legi a internetului. Când mai ieşim la o bere?
Şi nu sunt doar dilemele mele şi exodul medicilor. Singurătatea este problema cea mai mare a României. Pentru toată lumea, peste tot. Cei mai norocoşi avem micile noastre bărci în care plutim alături de cei foarte dragi şi de-un sânge cu noi. Dar în mare, nu mai ai cu cine să schimbi o vorbă. Suntem nişte Robinsoni Crusoe.
Draga Vlad, eu as fi foarte incintata sa ne devirtualizam cind mai vin prin Romania daca ai chef. Dar inteleg daca nu vrei, ca si eu ezit sa-mi fac prieteni noi, desi viata continua sa-mi explice ca e o idee buna 🙂
Ai dreptate Vad. mama mea, care in tinerete nu suporta sa stie ca avem prieteni si nu-i facea deloc placere sa-i calce cineva pragul, de asta se plangea cel mai des in ultima vreme, de singuratate. Dar nu voia sa plece din casa ei, unde spunea ca se simte cel mai bine. Iar sa ne ducem noi acolo e out of question.
Dar Dumnezeu are caile lui nebanuite de a rezolva problemele. In ajun de Craciun a facut o fractura de sold si acum de orice se poate plange numai de singuratate nu, pt ca sta la noi.
Ei, dar noi avem o varsta…
si tu inca n-ai prins chefurile cele mari de odinioara!
singuratatea a tot intrat peste noi, usor-usor, de cand ne-am transformat in fiinte pragmatice.
nu stiu daca e doar o chestie locala, pe bune.
vladule, problema asta are un nume, se cheamă a îmbătrâni (nu în sensul cronologic neapărat, ci în ăla legat mai degrabă de maturitate şi responsabilitate), şi nu e specifică româniei sau românilor.
TheArrow: mi-ar face mare plăcere.
Viorica: multă sănătate atunci şi din partea mea!
Împricinat: eu n-am fost niciodată pragmatic, şi acum cu atât mai puţin.
Tapire: Vrei să spui că suntem toţi mai bătrâni şi mai responsabili şi nu mai avem timp (şi mai ales chef) unii de alţii? Nasol rău…
Cât eram în Franţa am avut o viaţă socială mai intensă ca în tot restul vieţii mele. E drept că mai ales cu alţi români, şi intervenea şi efectul “legăturii hidrofobe” (ne unea faptul că eram români, ceea ce aici, în România, nu înseamnă nimica).
Dar nu e vorba doar de “viaţa socială”. Ăsta e un concept superficial. Poţi ca Baudelaire, să fii în acelaşi timp un mare petrecăreţ şi un mizantrop care nu vrea să aibă prieteni şi îşi iubeşte singurătatea.
Ai mare dreptate cu strania lege a internetului…oamenii pe care ajungi să-i cunoşti în viaţa reală, îi citeşti mai puţin sau, dacă îi citeşti, oricum comunicarea virtuală prin comentarii se reduce substanţial.
În ciuda faptului că avem tot mai mulţi prieteni virtuali şi că această comunicarea pe internet a devenit din ce în ce mai prezentă în vieţile tuturor, e drept că oamenii s-au însigurat…şi nu dau deloc dreptate celor care cred că internetul este un factor important în această însingurare. Poate este, dar pentru generaţiile mai noi, nu pentru noi care am copilărit strigându-ne la fereastră prietenii sau care ne-am trăit studenţia ieşind, povestind, adunându-ne în camere de cămin şi tot aşa…
Observ o retragere a oamenilor la grupuri foarte mici, de obicei familia…Pun asta, şi prin prisma propriilor experienţe, pe seama modului de viaţă, a ritmului alert în care trăim, muncim, a zumzetului social, de la trafic la magazine şi la media, care devine poluare fonică şi psihică…mi se întâmplă, mai des decât mai demult, ca, în puţinul timp pe care-l am în afară muncii, a traficului, a altor activităţi care “trebuie” şi care sunt de obicei făcute în mijlocul nebuniei, să-mi doresc şi să fiu în afara “socialului”, să fie linişte…
Iar când această dorinţă devine nevoie şi bântuie tot mai mulţi cunoscuţi, prieteni, apropiaţi, uite-aşa vine şi însingurarea.
Asta-mi pare a fi o tendinţă generală, dincolo de faptul că oricum relaţiile sunt afectate de timpul pe care reuşim să li-l acordăm, de interesele din ce în ce mai divergente şi mai individualiste ale oamenilor şi tot aşa…
nu neapărat că nu mai avem timp sau chef unii de alţii, pare mai degrabă o lege biologică, înaintarea în vârstă ne face mai singuratici poate pentru că socialul devine mai puţin important (la nive de instinct al speciei). d’aia zic, nu se rezumă la români, e o chestie veche de când lumea, nu trebuie să o deplângem.
subscriu la opinia tapirului…ni se schimba prioritatile in timp dar marturisesc faptul ca mi-a parut rau dom doctor ca nu te-am invitat la o bere cand ai fost prin Paris…data viitoare cand mai apari sau apareti in zona ,voi mahalagiilor , fluturati steguletul, mi-ar placea sa ne vorbim ‘mahalageste’
Nici eu nu mă refeream la România, ci în general, încă aici tot mai putem avea norocul să avem în preajmă nişte prieteni vechi, care sunt mereu acolo, chiar dacă nu interacţionăm constant şi cu care, atunci când ne vedem, avem impresia că nu ne-am mai văzut de ieri…asta dacă, bineînţeles, nu au plecat pe alte meleaguri.
Da, aşa este, cu vârsta ne însingurăm…oare ne devenim suficienţi?! atât cât să ne mulţumim cu micul cerc “obligatoriu”?!
Şi asta ţine până când ajungem la vârsta la care vom tânji după socializare, dar nu mai suntem noi înşine interesanţi pentru ceilalţi…rămân vizitele de familie mai mult sau mai puţin dorite de cei mai tineri…brrrr, prea trist pentru sâmbătă….gata, ies la aer! :))
Mă oftică faptul că Tapirul a înlăturat posibilitatea de a răspunde direct unui comentariu, şi amu tre’ să scriem “@Vlad #23:” (gen!). Tapire, dacă eşti amabil, refă te rog chestia aia mişto cu “Reply to this comment”!
Vlad, aici nu mai avem gusturi comune: mie-mi place berea albă şi tulbure ca sufletul rusului. Cum ar fi, peste muuulţi ani, să zici că-ţi place berea albă ca părul lui C.? Brr, halal najpa compliment!
Ejti un mincinos: ai fost invitat la masă şi te-ai eschivat, şi a căzut toată chestia.
Izmeneli. Te cam alinţi. Iar eşti singur şi-i plecată gajica? Uite o poiezie, să-ţi meargă la pipoţică:
E aşa de linişte
Încât îmi vine să plâng
Dar am uitat cum se face.
Sunt doar eu
Şi singuratatea mea
Două umbre
Ce se confundă cu fundalul.
1. Trebuie să precizez că pe străini îi şochează câinii fără stăpân, dar nu în sensul în care se şochează mitocanul autohton (auoleu, dacă mă muşcă, hai să-i trag preventiv un spray paralizant)ci se miră că nu are nimeni grijă să îi ţină undeva, la adăpost.
2. La uşa lui Michael Jackson nu aş bate nici dacă ar fi acasă şi aş trece prin zonă.
În rest aşa e, am simţit asta foarte acut după 2000, când prieteni care veneau înainte pentru o cafea şi stăteau 12-24 ore au început să aibă timpul foarte măsurat.
tu nu esti pragmatic. ceilalti sunt. fac economie de timp si de sentimental investments, daca-mi e permisa cacofonia.
asta e. e worldwide, cred.
A.-ule, iar ai greşit, treaba cu “reply to this comment” a fost scoasă de Vlad, de comun acord între noi toţi aici, că se făcea o mare varză în comentarii cu 10 nivele “threaded”. Prin urmare şi aşa deci tre’ să te mulţumeşti cu “@ vlad 1234” – shigata ga nai.
Nu e de vina varsta, nu e de vina responsabilizarea, nu e de vina frica de a te imprieteni cu cineva care pleaca dincolo.
E muuuuult mai simplu de atat.
COMODITATE, nene. Si ceva portzie de eschivare, cum bine zice A., mai sus pe undeva.
PS
Apropo, se mai baga cineva la revista aia de mahalagii de voiam s-o facem?
Ca sa mai omoram din singuratatile astea. Nustiu, zic si io.
da, da comoditatea vine cu din cauză de vârstă, printre altele.
Pe langa aceasta singuratate de care mentionezi tu, eu amintesc si de incercarile unor apropiati de a te convinge sa lasi Romania in urma.
Sa zicem k as putea sa las tara inapoia mea, dar limba?
Mi-e drag graiul romanesc si iubesc la nebunie sa scriu si sa vorbesc romaneste. In fiecare zi incerc sa ma perfectionez.
Si colac peste pupaza am mai observat si rusinea unor prieteni de a folosi unele cuvinte romanesti, cica suna penibil. Asta mi se pare o drama.
E tot ce spuneţi voi, dar e mai mult decât atât. Nu e normal să nu ai cu cine vorbi. Nu e normal să te simţi izolat printre egali. Să nu faci parte din niciun grup de interese comune. Ori la noi, nu sunt grupuri, doar găşti. O vreme, am evitat în mod activ congresele confraţilor mei. (Acum nu mai e nevoie, nici nu aş mai putea să mă duc, devenind mult prea scumpe de când sunt specialist.) Suntem mult mai singuri în Ro.
Iar cei apropiaţi s-au cam săturat de criza asta a mea existenţială care nu se mai termină.
@Nea #11
Nea,
un cetatean care ia masurile necesare pentru a tine cainii vagabonzi la distanta (caini care, asa ca in avatarul dvs., se pot calari unii pe altii pentru amuzamentul stapanului, si pot alerga liberi la stâna dvs. ca sa sfasie lupii care eventual vin sa va fure oile, dar nu au ce cauta pe strazile unui oras) – deci, cum spuneam, un cetatean care ia masuri preventive sa nu fie muscat nu este un ‘mitocan autohton’, ci un ‘cetatean precaut’. Precautia este, printre altele, un semn de inteligenta.
Iar strainii – daca vreti sa stiti exact cum sta treaba – nu se mira deloc ca ‘nimeni’ nu tine cainii vagabonzi ‘la adapost’, ci se mira ca nu aveti niste hingheri organizati oficial si care, conform unei legi (care probabil trebuie si ea adoptata in primul rand), sa indeparteze de pe strada in decurs de 10 minute orice caine fara stapan si sa-l eutanasieze in ziua urmatoare daca nu se anunta nici un stapan sa il ia in primire. Asa se face la straini.
A propos, pe ce bani vreti sa se tina cainii vagabonzi, adica fara stapan, ‘la adapost’ ? Pe banii celor ce platesc taxe?
In Romania, pe straini nu-i socheaza asa de mult cainii, ci mârlanul comun de genul “io vreau să hrănesc pe trotuar aceste cinşpe sufleţele nevinovate şi iubitoare, şi ce dacă vă muşcă, bine vă fac, simte câinele oamenii răi”. Dar el, mârlanul, nu ar constitui nici o problemă dacă ar exista nişte autorităţi competente.
ps: ultimul paragraf este un citat de aici:
http://www.contributors.ro/reactie-rapida/haitele-din-stana-lui-bucur-sau-despre-tipologia-infernului-canin/#comment-9868
Hello vlad,
Citesc de ceva vreme blogul tau, acesta e primul meu comment. Singuratatea nu e o “fatalitate”, cred – in naivitatea mea- ca preteniile chiar dezbinate (din lipsa de timp, distanta, etc) pot fi refacute, atita timp cit exista acele afinitati elective. Am avut un coleg de faculta din Fr pe care-l pierdusem din vedere de peste 5 ani, ne-am regasit prin pura intimplare, nu e nimic mai delicios ca nopti albe reinventind lumea cu un preten…
Construim, ne mutam, evoluam, ne fiansam, tot atitea schimbari de cercuri de preteni… sa speram ca e cite ceva de cistigat din toate aceste experiente! Nu toate fiind neaparat pozitive…
Pe de alta parte vaz ca esti asteptat in Fr de tot atitia preteni, daca vei avea drum inspre sud esti binevenit (together with your significant other) ca oaspete in casa noastra.
Cele bune si la reauzire!
\”Iar strainii – daca vreti sa stiti exact cum sta treaba – nu se mira deloc ca ‘nimeni’ nu tine cainii vagabonzi ‘la adapost’, ci se mira ca nu aveti niste hingheri organizati oficial si care, conform unei legi (care probabil trebuie si ea adoptata in primul rand), sa indeparteze de pe strada in decurs de 10 minute orice caine fara stapan si sa-l eutanasieze in ziua urmatoare… \”
Grrl, esti sigura ca asta gandesc strainii? As fi tare curioasa sa aflu in ce tara se intampla cele descrise de tine…
Vlad, inainte sa plec din ro simteam acelasi lucru, ca ramasesem singura, desi nu eram, la propriu. cativa prieteni plecasera. Cu cei care-mi erau in preajma nu aveam mare lucru in comun. Si nu era nimeni de vina, asta era realitatea. Ma sufocam si nici macar nu stiam de ce. Credeam ca am o problema. Am aflat mai tarziu ca voiam doar normalitate, liniste. Ceea ce nu aveam acasa. Nu cumva ti-e dor de “normalitate”?
grrl, în Grecia sunt oraşe în care primăria pune hrană în parcuri pentru câinii fără stăpân, nimeni nu se teme de ei şi nici ei nu atacă pe nimeni. Dar, e drept, câinii din Grecia au în urmă mai multe milenii de civilizaţie.
Ce-ar fi să se înceapă cu eutanasierea violatorilor, celor care jefuiesc şi fură din buzunarele bătrânilor în autobuz. Sau, ca să gândim în mare, a celor care jefuiesc întreaga populaţie la adăpostul imunităţii parlamentare, a ziariştilor cu zgardă care lobotomizează zi de zi publicul, etc. Astea sunt problemele reale, nu cele inventate de ziarişti isterici în goană de subiecte.
Câteva cuvinte calme liniştesc aproape orice câine, ceea ce nu e cazul celor enumeraţi mai sus.
Iar banii pentru adăposturi se găsesc, mulţi ca mine donează regulat pentru ele.
Şi, când m-am referit la mitocanii autohtoni, nu i-am avut în vedere doar pe cei din oraşe.
O să fiţi plăcut surprins să aflaţi că şi pe lângă “stâna mea” din pădure sunt destui care vă împărtăşesc nobilele idealuri ale eutanasiei. Eutanasierii câinilor, că păduchii din cojoacele proprii şi din capul copiilor nu îi deranjează prea mult. Chiar se supără pe învăţătoare când le recomandă copiilor să se mai spele ocazional.
@Cora_ #19
Cora_, poate am exagerat putin cu ‘10 minute’, probabil ca dureaza mai mult – o ora sau doua – pana se ‘indeparteaza de pe strada’ un caine vagabond, mai bine zis un caine ratacit (ca in vest nu exista haite de caini salbaticiti umbland pe strada ca niste hiene).
Cainii din ‘strainatate’ (si prin strainatate nu ma refer la China, ci la Europa de vest, sa spunem… o parte unde se vorbeste lb. germana), sunt inregistrati la primarie, se plateste o taxa penru ei, si trebuie sa poarte o placheta la gat (cu date de identificare) cind se afla in locuri publice.
Unii caini se pierd cateodata, si deci se poate intimpla ca un caine care ‘vagabondeaza’ sa fie doar ratacit, de aceea lumea (adica cetatenii – din vest – care sunt constienti de implicatiile respective, adica ce inseamna un caine ratacind singur pe strazi) suna la oficiul respectiv si anunta faptul, dupa care vin unii si prind cainele. Bineinteles ca nu da inimeni imediat cu ciomagul in cap la caine, ci se citeste placheta de la gat, si se anunta proprietarul (intre timp la caine i se serveste un cocktail, niste sandwisuri exclusive, si i se canta muzica de Moazart, nu de pa banda, si de un quartet inchiriat special pentru acea ocazie – ok, that with the Mozart string quartet isn’t true… :-)… )
Daca animalul(cainele sau pisica) nu are placheta, se asteapta putin (mai mult de o zi, acolo am exagerat din nou ca sa subliniez o anumita idee), si daca dupa un anumit termen (probabil cateva zile, daca vreti sa stiti exact pot sa ma interesez exact si va spun – dar dupa vacanta de schi pe care o incep saptamana viitoare… :-)…) se
eutanasiaza‘adoarme’ cainele, printr-o injectie, adica se dispune de animal fara cruzime.Bineinteles ca daca exista persoane particulare care finanteaza intretinera cainelui (diferite ONG-uri si societati de ‘prieteni ai cainilor’, organizatii care folosesc uneori constinet unele metode ‘ultra-emotionale’ ca sa traga banii din buzunarul celor care ‘au un suflet pentru cainii vagabonzi (de multe ori, cei avizati au intr-adevar ‘bani ca sa demonstreze ca au un suflet pentru cainii aruncati pe strada de altii’, neavind, de miulte ori, un suflet pentru concetateni in acelasi timp), atunci societatile respective iau cainii gasiti in primire si se ocupa de ei, pe banii lor (nu ai statului, adica nu ai celor ce platesc taxe).
In fond, ceea ce se imtampla in Europa de vest (cel putin in partea pe care o pot observa eu) este ca ca cetatenii de rand nu sunt obligati sa tolereze cainii vagabonzi numai pentru a demonstra ca ‘au un suflet pentru caini’. Practica/politica de indepartare a cainilor fara stapan de pe strazile publice este votata/aceptata de majoritatea cetatenilor si este lege in vigoare. Eu gasesc ca o astfel de lege este foarte propice pentru o viata civilizata, adica “in liniste” asa sum spuneti dvs. (intrun comment de mai sus) ca doreati sa aveti o data in Romania, iar acum ati gasit-o in alta parte. Banuiesc ca acolo unde sunteti nu sunt haite de caini vagabonzi pe strazi, si nu e nici un pericol ca ei sa va muste in fund cand mergeti cu bicicleta la o plimbare, sau la servici. (?) 🙂
La ‘prieteni ai cainilor’ doesc sa mai adaug, ca de multe ori cei care ‘isi fac o meserie’ din ‘a fi prieten al cainilor’ cheltuiesc fondurile in folos propriu, asa cum se pot gasi multe exemple pe internet despre sefi ai organizatiilor de ‘prieteni ai animalelor (fara stapan)’ ( camine de caini, etc) care au folosit fondurile stranse de la ‘cei care au mila de animale’ pentru folosul propriu.
Problema cainilor salbatici pe strazile Bucurestilor si a marlanilor care incerarca sa ‘preserve’ situatia (ca pe o frumusete naturala, sau ca pe o sursa de venit) nu este o situatie pe care strainii – in majoritate – cumva o admira.
Sunt pentru eutanasierea violatorilor.
In privinta cainilor, nu vorbiti pana nu treceti prin ambele experiente: si aceea de iubitor de caini si de inspaimintat de caini. Eu am iubit mereu cainii si nu ma temeam nici de cei mai fiorosi, pana nu m-a muscat cainele unei prietene. 3 ani am luptat cu o spaima pe care nu o puteam sub nicio forma stapani. De-aia am fost atacata de multi caini vagabonzi,ma simteau, evident.Ajunsesem sa ocolesc toate strazile cu caini si in curti, nu numai vagabonzi, de teama ca vor sari gardul sa ma atace, ceea ce s-a intamplat o data. Am scapat de mutilare numai pentru ca am avut mereu noroc sa fiu scapata de cate cineva. Iar de spaima nu am scapat pana nu mi-am luat cainele meu cu care sa ies la plimbare printre vagabonzi. Acum nu mai am nicio teama , si cainii care ma atacau furiosi inainte, tac sau dau din coada cu simpatie (ha, ha!)
asa ca nu mai judecati, nici unii nici altii.
Cainii trebuie luati de pe strada,chiar daca nu ataca pe toata lumea. Sunt un pericol real pentru cei multi carora le e teama. Si pot ucide, cum s-a intamplat din nou de curand.
@Nea #22
S-ar putea ca tonul dvs. sa fi capatat o nota ‘ascutita’ din cauza ‘nuantei’ negative (d.p.d.v. istoric) al cuvantului ‘eutanasie’, cu totul ne-legata la cainii salbatici din Bucuresti, un cuvant pe care eu l-am folosit numai pentru ca l-am gasit pe web in forurile romanesti si m-am gandit ca nu e o problema sa-l folosesc.
In alte parti (de unde scriu eu) se foloseste cuvantul in sensul ‘to put an animal to sleep’ sau (german) ‘ein Tier einschläfern’= a adormi un animal (prin injectie), ceea ce este fara suferinta, deci fara tortura – se ‘dispune’ de ele fara durere, fara ciomag, fara spray, sau mai stiu eu ce metode care nu sunt conforme cu doctrina ‘apararea animaleleor’.
Mutatis mutandis, adica lasánd la o parte cuvantul ‘eutanasiere’, si folosind in locul lui ‘adormirea prin injectie’, care inseamna ‘indepartarea cainilor (vagabonzi de pe strazile unui oras) prin mijloace lipsite de cruzime’, totul ce am spus pana acum despre ‘inacceptabilitatea cainilor vagabonzi in mediu citadin’ ramane valabil (vedeti si ce am scris pt Cora_ in commentul #23).
@Nea #21
Nu sunt impresionatǎ ca practica de a hrani cainii in parcuri este folosita in Grecia, asta nu inseamna ca metoda trebuie sa fie folosita oriunde, adica si ín RO, la fel cum si exemplul Greciei de a da faliment economic mai deunazi nu este de urmat.
«Hic Rhodos, hic salta!» – adica degeaba stii dumneata cum si ce bine se procedeaza in Grecia cu cainii fara stapan, cainii maidanezi de care vorbim sunt ‘hic’ (adica pe malul Colentinei), si la acel ‘hic’ trebuie sa aplici methoda potrivita pentru a aduce ‘pace si fericire fara caini, asa cum vrea majoritatea ‘hic’ (hic = pe malul Colentinei).
Si inca ceva:
daca to spuneti ca donati pentru cainii vagabonzi, de ce nu donati sau organizati o donatie pentru sampon anti-păduchi pentru copiii aceia despre care ati observat ca au paduchi? Ori dragostea dvd. este selectiva, donati numai pentru caini, nu si pentru copii ??
@Vlad
teoria aceea a dvs. ca, indiferent ce titlu dati unui post, lumea nici nu observa cel putin daca titlul are legatura cu continutul, ar trebui extinsa si privind ‘continutul posturilor’, adica oricat de interesant si plin de idei este un post al dvs. ‘lumea’ (in majoritate) vine in mahala ca sa discute alte chestii, nelegate de ccontinut, si anume se pierd in discutii lungi despre ‘ce cred ei ca este de importanta mondiala pe moment’… [Nooo, I don’t speak about myself…:)…]
Violatorii tre eutanasiati.
Cainii necivilizati tre eutanasiati.
Paduchii tre eutanasiati. Si plosnitele, that is.
Ciorile tre eutanasiate.
Stirile de la ora 5 tre eutanasiate.
Prostia tre eutanasiata.
Mitocania tre eutanasiata.
Dar in schimb, pana om apuca noi vremurile alea:
Cei ce se simt singuri sunt ‘eutanasiati’. La fel firescul, binele, bunulsimt, frumosul,
increderea, solidaritatea, cavalerismul, prietenia in taceri.
Ne hranim cu firimituri si suntem vinovati.
Grrl, eu voiam sa stiu doar daca esti sigura de cum gandesc strainii(in contextul dat) si in ce tara se eutanasiaza cainii in 24 de ore de la gasitea lor. Merci de raspuns. cuvant cheie – cataclop…
Vlad, iti impartasesc, in cazul asta, problema existentiala. Ba la mine e oleaca mai rau pentru ca profesia pe care o am ma aduce rar in contact cu alti oameni si, inca si mai rar, cu oameni semnificativi. Situatia este agravata si de ceea ce sugera Madelin, de comoditate. Ne’am facut, in sfirsit, dupa lupte indelungate, cuibul nostru unde este calm si cald si de unde ne scoti foarte greu.
Cu toate astea anul trecut ne’am facut 2 prieteni noi. Si cind spun prieteni ma refer la concept in intreaga lui semnificatie, oameni alaturi de care ne petrecem cu usurinta multe ore punind lumea la cale, oameni fata de care barierele au cazut aproape instantaneu, oameni pentru care stiu ca as face aproape orice si ca reciproca e adevarata.
Mi se parea imposibil inainte de a se intimpla. Teoretizam ca o astfel de intilnire nu mai e posibila dupa ce ai iesit din adolescenta. Dar uite ca se poate. E, pina la urma, o combinatie intre norocul de a da peste oameni frumosi si intelepciunea de a’ti deschide sufletul pentru a profita de noroc.
@Madelin
da, da, sa eutanasiem tristetea, spunea omul.
cuvintele se rostogolesc grele, in valuri,
lovindu-ma in tample
precum pasari gri cu aripi de metal…
Eu, din prima, tindeam sa fiu de acord cu tapirul: e din cauza ca imbatranim. Dar pe urma m-am gandit la generatia parintilor mei. Parintii mei au avut niste prietenii foarte solide cu alti oameni care tin, lteral, de-o viata, prieteni facuti in anii de liceu sau facultate. Intr-adevar nu s-au mai vazut chiar foarte des dupa 40 de ani, cand toti erau ocupati cu serviciul, copiii, etc., dar totusi au mentinut legatura si se intalneau la diverse ocazii, se invitau unii pe altii la masa destul de des, si continua si asta chiar si acum, de cand sunt la pensie. Oare sa fi fost generatia parintilor nostri mai unita pentru ca au trecut printr-atatea experiente relativ traumatizante impreuna (razboi, comunistii, etc.) ?
Ce-aveti cu tristetile? Tristetile mele sunt toamnele mele. Cum sa le eutanasiez?
On topic.Eu am o singura problema cu existenta de Robinson. Nu l-am gasit pe Friday.
@diligentreader
Da, va inteleg, it is greatly delightful, useful, handy, and helpful sa ai un Friday… dar *ahem*… sa arate ca Tom Cruise… 🙂
Nu, domne, ca Tom Cruise. Poate ca Javier Bardem.
Care singurătate, Vlad? Nu eşti tu băiat de cartier, doctorand?
Nu prea inteleg cum l’ar fi ajutat pe Robinson daca Friday arata ca Cruise sau ca Bardem. Asta daca nu se poate citi cartea si’n alta cheie care mie mi’a scapat 😀
Si, ca sa fiu rautacios pina la capat, cum ar fi aratat viata lui de naufragiat daca in loc de Friday ar fi fost nevasta sau, mai bine, soacra? 😀
Stergea praful de pe insula o data pe saptamina? Batea rogojinile?
Uau, foarte tare treaba cu antropologul ungur venit să facă teren în Ferentari. I-aş citi lucrarea.
Lx, jessyara, mulţumesc de invitaţii!
Madelin le zice atât de bine, ca de obicei.
@MBadragan
Pǎi… acolo pe insulǎ nu era nici un cinematograf, si Cruise putea sa joace – pentru entertainment-ul lui Robinson – toate filmele alea pe care le stim… (iar pentru acele filme in care e nevoie de o actrita ca partenera in film Cruise putea sa foloseasca o mǎturǎ). 🙂
Aaaaa, nu pe Crusoe-Crusoe l-ar fi ajutat Vineri-Bardem, ci pe, hmmmm, aaaaaaa, adica daca io as fi fost Robinson, esuat(a) pe insula neputintelor si miicimii mele, atuncea Bardem, aaaaaaaaaa, pe ici pe colo, pe ici pe colo, aaaaaa, m-ar fi ajutat, aaaa, poate, aaaa, mi-ar fi dat un mic branci de entuziasm, aaaa, numaistiucevoiamsazic, aaa…
Ca bine le zic, zau asa!
PS
MBadragan, si punea parchet. Clar!
PPS offtopic
Iete ce idee buna, caut RobinsonCrusoe sa i-o dau Mirubibiei la cetit, de vacanta!
Madelin,romanul e mai interesant pentru facultatile de economie decat pentru un copil.Cat despre Friday…Nu cu servitori!!! 🙂
Mai degraba as astepta un Johnny Depp- pirat salvator- in timp ce Friday cara lemne si matura prin fata colibei.
Hehe, Madelin… interesanta imagine. L’ar fi ajutat si’n cazul invaziei salbaticilor. Nu te poti furisa in spatele inamicului cu un parchet care scirtiie sub picioare 😀
@grrl Dupa mine si Cruise poate fi inlocuit cu o matura, nu doar partenera lui. Imi displace profund personajul. Da’ Bardem nu’i o alegere deloc rea. Macar sa’mi povesteasca din cind in cind cum e sa fii partenerul Penelopei 😀 (dada, stiu, si Cruise ar putea sa faca asta, da’ mi’ar ucide toata placerea faptul de a veni de la el povestea)
Apropos de Robinson si Friday, recomand cu multa caldura “Vendredi ou la vie sauvage” a lui Michel Tournier. Habar n’am daca s’a tradus si pe la noi. Eu o am in franceza daca o vrea careva (livrari doar in Bucuresti si zonele limitrofe :D)
@Madelin
Nu stiu ce varsta are cititoarea in spe, dar – dupa modelul educational al lui Jean-Jacques Rousseau – singura carte pe care avea voie sa o citeasca ‘Emile’ (in Émile, ou De l’éducation – desi aparuta in 1762, o opera/carte clasica in teoria educatiei!) era cartea ‘Robinson Crusoe’, pentru ca – asa credea Rousseau – numai acea carte, singura, citita in copilarie, ne invata cum sa ne bazam pe ingeniozitatea şi inventivitatea proprie pentru a o scoate la capat in situatii inconveniente ca. de exemplu, ‘izolarea’.
Da (as zice eu), ingeniozitatea şi inventivitatea proprie sunt foarte importante, PLUS un sclav pe care il batem la cap cu tot felul de teorii si care ne matura coliba (pe deasupra), asa cum zice diligentreader. 🙂
Iar daca acel sclav arata ca Tom Cruise (sau Javier Bardem, pt. dvs) atunci the hapiness is perfect. Nu inteleg de ce dl. Stroescu se plange de ‘izolare’ sau ‘singuratate’, el nu are oare pe cineva care sa joace rolul lui Friday?… de exemplu sotia (dar in nici un caz soacra, asa cum ‘teoretizeaza’ MBadragan in #37 – aoleu! soacra mai lipsea! :-)…)
On a serious note: Robinson Crusoe este intr-adevar o carte care lasa o impresie de ‘nesters’, iar daca e citita in copilarie cu atat mai mult. Eu si acum imi aduc aminte de detalii din Robinson Crusoe, si de asemeni din “Deux ans de vacances” (Doi ani vacanta?) de Jules Verne ca doua carti cu aventuri pe care le-am ‘trait’ intens in timp ce le citeam cocotata in corcodus… (undeva in gradina la bunica).
Girl,Woman Friday nu e model pentru o sotie, ci pentru o fata in casa.E o mare confuzie si de valori si de roluri in prea tanara ta minte. Sper sa nu te pregatesti sa devii o Woman Friday a sotului tau. Nici chiar tu nu meriti asta, desi unii ar spune altceva.
On a serious note:unde esti Blegoo?
@diligentreader
ah, nu, nu ma gandeam ca as putea sa joc o ‘Woman Friday’, mai degraba o Robinsoana, dar cu Tom Cruise care sa mature in fata colibei, si – in timp ce el matura – eu as putea sa-l bat la cap cu discutii filozofice si sa-l convertesc de la… Scientology la Cristianism, cum incerca sa faca si Robinson cu Friday… probabil cu acelasi (in)success… 🙂 – dar, -nare a face confesia, inportant e sa mature bine… iar daca poate sa si aduca si lemne si sa faca o cafea atunci pot sa raman pe insula mai mult… 🙂
@diligentreader
correction: important
si alte mistyping-uri, daca mai sunt ele…
Nu stiu ce e aia Cristianism.
@Diligentreader & grrl
O sa recitesc. Eu nu-mi aduc aminte ca Robinson sa-l fi considerat pe Vineri sclav. Nici chiar servitor. Chiar, ce e ala un servitor? De ex femeia care ar trebui sa ma ajute la menaj e servitoare?
(nu ca titulatura, ca-concept)
MBadragan, s-a tradus, ii zice “Vineri sau Limbile Pacificului”
de la singuratate la Tom Cruise…o fi vro legatura?…