Să am pardon

Vroiam doar să vă cer scuze că în ultima vreme nu am mai avut nimic interesant de povestit. Când stăteam în Rahova, nu era zi să nu remarc ceva interesant, cel mai adesea în tramvaiul treizeci și doi, sau opt, sau în piață la Nichi Scorpion, sau la sală la Nea Sandu, sau pur și simplu stând în balcon. De când am revenit în mahalaua natală, plină de țipătul cucuvelelor și al țiganilor care cumpără feare vechi, dar golită de tot sângele ei de altă dată, nu prea mai am ce povesti. Zilele mele sunt asemănătoare până la identitate – mă trezesc, mă duc pe bicicletă la serviciu, mă întorc, gata – iar în creșterea insensibilă a entropiei nu se află istorisiri.

Am vrut să trimit bucăți din blogul ăsta la concursul făcut de USR (despre care știam de la Madelin), chiar am printat textele, din fericire am realizat la timp cât de penibil sunt. Asta e istorisirea pe ziua de azi.

Marţea, fac naveta între policlinici, pe bicicletă. Dacă pedalez tare, am timp să mă opresc la mall şi să beau, solitar, o cafea la starbax. La ora aia mall-ul e aproape gol. Azi, în timp ce o sorbeam în linişte, mă uitam cu admiraţie la structura impresionantă a clădirii, cu cupola de sticlă şi cu bila ei cu tot. M-am întrebat dacă va rămâne ceva din ea peste 1000 de ani. Dacă vreun om al viitorului va simţi o emoţie păşind pe gresia tocită, printre stâlpii de aluminiu. Presupun că totul va fi sub pământ.