Că spitalul e întotdeauna o instituţie kafkiană se vede uneori şi la mare distanţă de spital.
Eram la mare cu iubita, acum ceva vreme. Prima zi, hai să facem plajă. Pe doftori îi însoţeşte uneori un sumbru ghinion. Unui om în floarea vârstei, de abia venit şi el, i se face rău pe plajă. Până ca vestea să ajungă la noi, omului i se opreşte inima. Tăbărâm noi pe el, cu basic life support, după un timp apare încă un doctor – un anestezist, deci un tip care face resuscitare zilnic, şi vreo două asistente, toată lumea în slip. Hop şi ambulanţa, anestezistul preia conducerea, dă-i cu adrenaline, dopamine, cu ce mai avea ambulanţa pe acolo (că n-avea chiar de toate) – degeaba. Omul murise de tot. După multă vreme (a părut foarte multă), anestezistul decide că trebuie încetate manevrele de resuscitare. Afară medicina, intră autoritatea morţii. Soţia omului se prăbuşeşte în genunchi, şocată, şi începe să plângă peste trupul de pe nisip.
În acel moment, una dintre asistente o întreabă, pe un ton de asistentă: “Era bolnav, doamnă?”
Doamna nu răspunde, continuă să plângă şi să se legene de disperare, îngenuncheată.
Asistenta nu se lasă: “Doamnăăă!” Tonul e rece şi înţepat, exact tonul de profesionist de spital. Aşa că doamna nu are încotro, trebuie să se smulgă din şoc, şi să-i răspundă profesionistei în costum de baie. Nu că ar fi contat, nu că ar fi fost necesar să dea aceste informaţii unei asistente curioase în slip, dar lumea îşi intrase aşa de bine în roluri, în rolurile medicale, încât ierarhia dicta: asistenta ordonă, aparţinătorul se supune. Plângi mai târziu, cucoană, acu răspunde la întrebări. Nu, soţul nu era bolnav, din câte ştia ea.
Nici autoritatea morţii nu prevalează în cazurile astea.
De ce ti-ai amintit tocmai acum? Iar te-a enervat o asistenta de la noi? Noi avem o specie aparte, se pare.
Bun exemplu de ierarhie medicală.
BTW, explicaţie pentru civili: “aparţinător” e porecla pe care o dăm noi, zeii, muritorilor de rând care nu sunt pacienţi dar au dreptul să ne bată la cap din când în când 😉
Va dau un ex. de scenariu al groazei in sectia de neuro, terapie intensiva(ca nu v-o fi chiar necunoscuta), intr-un spital numit “universitar”. Undeva in provincie. 2002.
Apartinatorul(unul cu aur la gat si cu valoare, ca tot suntem in tema) ofera asistentei coca cola. Asistenta ii rasunde ca ea nu bea cola, ca e diabetica. Se intoarce apartinatorul cu suc natural(vorba vine). Noaptea, pacientul apartinatorului moare. Alti 30 de “apartinatori” care erau campati in corturi in curtea spitalului apar in salon. Unii cantau, altii dansau, altii se dadeau cu capul de geamuri aratandu-si disperarea. Mortul e tinut in salon pana dimineata, imbracat si cu palaria cu boruri largi pe cap. Asistenta “suc-natural” e obligata sa-i tina mortului lumanarea (era de-aia mare, de botez), cel putin 2 ore. Intre timp apar mascatii sa-i evacueze pe astia, mai fac vreo 2 pacienti stop cardiac(nimeni nu-i lua in seama, ca medicii erau baricadati in cabinete).
Viata bate filmul, nu? Atat de socant incat sa pleci la 10,000km si sa nu-ti doresti sa te mai intorci.
Am si eu una de asta. Sectie de urologie, pacient cu cancer de prostata stadiu avansat dar care nu-si cunoaste diagnosticul, domnisoara doctor incearca sa incropeasca o anamneza contracronometru: “Mai are cineva cancer in familie?”
vai, cat de rea e asta ultima…
da, suntem robii condiţionărilor
Citind textul tau, imi amintii de o asistenta de la maternitatea unde am nascut. Dupa ce termina de perorat, clipea din gene si anunta cu mandrie k “ea are stilul ei”.
Ma distra si ma enerva in aceeasi masura vorba asta. 🙂
…eh…inima, asa da (mai devreme era sutien)…
Tocmai mi-a povestit o prietena , doctora de-a voastra, ca pe-aici in fr asistentele-sefe invata la prima lectie ca principalul lor dusman intr-un spital e MEDICUL !
mai bine medicul decât pacientul
Fara a parea sever…
Infirmierii sunt formati de medici la fel cum medicii sunt formati de alti medici. Nu e nimeni dusmanul nimanui. Doar diverse caractere ce incearca a se impune in grup. Si de aici mici bizutages intre diverse categorii profesionale. Frustrari…ce trebuiesc tratate si nu condamnate.
Daca erati infirmier cum ati fi reactionat pe plaja?
Sincer regret scena din final…moartea se priveste in tacere
Nu aș vrea ca textul de mai sus să fie citită ca un atac la adresa asistenților în general sau a vreunuia în particular, sau ca expresie a vreunei opoziții medic/asistent.
În Franța, asistenții sunt foarte bine sindicalizați (mult mai bine ca medicii). Atenția asupra conflictelor de muncă este foarte mare. Asistentul fiind, din anumite puncte de vedere, inferior ierarhic medicului, este susceptibil să fie victimă de abuzuri din partea acestuia. De aici vigiliența maximă a sindicatelor și a asistenților (infirmieri se numesc acolo)
Doar conceptul de “aparţinător” vine din logica ierarhiei medicale, cred eu. În schimb, întrebarea cealaltă, despre cauza morţii, trimite la o realitate mult mai adâncă. Arhetipul asta (sa-mi fie cu iertare dacă nu folosesc termenul corect)se regăseşte în milioane de întrebări pe care le întâlneşti aproape invariant când moare un om: “De ce a murit maică, era bolnav?” Adică, dacă moartea a survenit ca urmare a bolii totul este de înţeles. Şi oamenii se liniştesc, căci totul este normal. Teama teribilă de a se confrunta cu ieşirea din tipar – aceasta cred că este explicaţia din spatele acelei întrebări aparent stupide.
Oamenilor le este foarte frică să iasă de pe cărări bătătorite. Şi acesta este unul dintre motivele pentru care este nevoie de îndrăzneală pentru a gândi cu propria minte.
Frate, repede: mai ai nişte hemoroină din aia de ultima dată?, că iar m-a apucat!
Vlad & alti MD’s de pe aici, am si eu o intrebare: “apartinatorul” asta are vreun drept, sau e doar un nume fara nicio consecinta? Mai concret: doctorul in Ro. este obligat in vreun fel sa explice, chiar si minimal, apartinatorului ce se intampla cu pacientul? Sau e la latitudinea/benevolenta medicului?
Fara nicio legatura cu subiectul: domnule Vlad, pe viitor nu mai refuza bre din comentatorii matale, ca uite se muta apoi cu tot cu supararile lor pe blogusorul meu:))
Asta e drăguţă, ce zici tu.
Eu dădeam sînge pe nas şi aveam creierii confuji de la treaba asta. Şi medicul de la UPU mă întreabă: Vreţi să vă internăm?
Eu: (cheaună rău, cu prosopul însingerat la nas, încep să rîd): Nu vreauuuuu!!!!!!!
A fost drăguţ, că s-a inervat că fac mişto de ia. Păi, ghini, bre, îţi vin cu hipertensiune, cu sînge pe parbrize, şi tu mă întrebi dacă vreau?
Lăsînd la o parte aparţinătorii, eu aş vrea să mor ca domnul. Fericită, pe plajă, dintr-o dată, fără scrupule.