Când psihologiile fac rău

Prin „psihologii” înţeleg toate sistemele care încearcă să resorturile intime ale conştiinţei în general: aşadar, dincolo de confuziile frecvente, consider şi psihiatria ca fiind o psihologie. (Una mai modestă  în intenţia sa ultimă, care nu este de a explica, ci de a ajuta.) Şi al mai putea include şi neuroştiinţele.

Psihologiile fac rău atunci când se bazează pe iluzia că pot explica un sistem prin el însuşi, sau reducându-l la părţile sale componente. Sau, atunci când, găsind explicaţii care dau o aparentă consistenţă internă conceptelor ce subîntind psihicul, se opresc. Psihiatria face asta mereu atunci când pune diagnostice. Unele psihologii fac un pas mic mai departe, ocupându-se de aspectele „psihosociale”, adică felul în care mediul influenţează persoana. Dar şi asta e mult prea puţin. Ceea ce mi se pare adesea mai important, e felul în care persoana influenţează mediul, sau, mai general, felul în care o persoană, chiar şi în cea mai profundă alienare, e o parte din mediu, nu ruptă de el, ci simptomatică pentru el.

De exemplu: când eram rezident de psihiatrie, mă jucam cu colegii mei de-a „cum l-aţi diagnostica şi trata pe Kafka”. E revoltător să o recunosc, dar majoritatea dintre noi i-am pune diagnosticul de „depresie psihotică” şi l-am pune pe antidepresiv şi antipsihotic. Asta, bineînţeles, dacă Kafka ne-ar cere ajutorul, ceea ce el n-ar face niciodată, fapt care în sine ne anulează tot demersul. Alienarea şi anxietatea din operele lui Kafka are pentru psihiatri textura familiară a delirului. De altfel, e plină lumea de studii care încearcă, fie să-l diagnosticheze pe Kafka, fie să găsească în opera lui simboluri ale bolii psihice, fie să-i interpreteze scrierile psihanalitic (acesta din urmă este unul dintre cele mai plicticoase jocuri pe care le cunosc).

Însă ne înşelam profund şi eram conştienţi de asta. Ne înşelam încă din momentul în care concepuserăm jocul. „Universalitatea”  lui Kafka profund diferită de universalitatea delirului. Delirul e mereu o sărăcire, o suferinţă, ceva negativ. Ori scrierile lui Kafka sunt incomensurabil de fertile. Şi asta contrar voinţei lui Kafka. El ar fi vrut să-i fie arse scrierile, să se sinucidă din posteritate. E important de spus lucrul ăsta, pentru că el confirmă, aşa cum Kafka însuşi o ştia, cât de puţin important e individul în ecuaţia asta. E aproape egal cu zero.
Nu mai există un individ Kafka, deşi Kafka, non-individ, e peste tot.
Ori tocmai aspectul ăsta îi scapă sistematic oricărei psihologii. Îi scapă psihiatrului când pune lucrurile pe seama transportorilor de serotonină. Psihanalistului, când caută conflicte inconştiente. Jungianului, care găseşte simboluri străvechi acolo unde noul îşi revendică dreptul la existenţă. Psihologului de duminică, de la taraba de ziare, care pune totul pe seama menopauzei, sau ciclului, sau crizei vârstei mijlocii, sau a unei indigestii.

About The Author

29 thoughts on “Când psihologiile fac rău

  1. Păi tot de un transport e vorba, chiar dacă nu de serotonină. Există un Ceva, pe care anumiți aleși pe anumite criterii, îl transportă. Lumea îi ia drept nebuni (eventual drept genii, dacă au noroc), și ei înșiși se văd uneori așa. Dar nebunia asta este de fapt vocea unei cu totul alte entități care vorbește prin ei, alelei.

  2. Dar asta duce la ideea populară că „toţii nebunii sunt genii” şi mai ales viceversa. Eu nu cred că există tulburare psihică în geniu, ci cel mult concomitenţă. Atât geniul, cât şi boala psihică sunt universalii. Şi totuşi, de ce concomitenţa asta pare să aibă loc doar în societatea occidentală?

  3. Ce-i ăla „rău” în psihologii? Adică, am citit când face rău o psihologie — în sensul definiţiei date — dar nu-mi dau seama ce rău face.
     
    Dupa mintea mea: reducţionismul nu e „rău” în sine. Doar că trebuie completat de emergenţă. Iar exerciţiul de a-l diagnostica pe autor după operă mi se pare în regulă, atât timp cât nu se încearcă să se trateze autorul de operă. Iar asta dintr-un motiv banal: nu se confundă simptomele cu etiologia, efectele cu cauzele. Sau aşa ceva… Ori n-am înţeles?
     
    Cât despre restul, nu ştiu de astea

  4. positivism mecanicist versus interpretivism, symbolic interactionism
    Bronfenbrenner (un psiholog), de exemplu, a incercat o teorie a sistemelor, ceva mai coerenta pentru mine.

  5. Goethe este un bun contraexemplu la zicala cu geniul nebun. La fel Newton, Leibniz, Watt, Da Vinci, Hawking, Bill Gates si multi altii. Probabil multe genii au fost considerate nebune mai degraba pentru ca nu se incadrau in schema. Legenda urbana, cum ar veni 😀

  6. Cică Bill Gates ar avea sd Asperger 🙂

    CST-Link şi mie mi s-a părut incongruent titlul după ce am scris textul, dar textul a pornit de la titlu, deci cred că textul e insuficient, pe undeva.
    Eu cred totuşi că e rău să-l diagnostichezi acum pe Kafka, de exemplu. Şi e suficient un contraexemplu (sunt mai multe) ca să se ducă naibii respectarea legii morale.

  7. cum e si cu alte etichete (po’ sa zic, prietenos si fara dispret „nigger” si superior si plin de dispret „african american”), diagnosticul poate fi benign sau malign, depinde de intentia din spatele lui. daca vrei sa intelegi niste chestii, un diagnostic e util ca orice alta clasificare.

  8. Chiar şi cel mai complet şi în acelaşi timp benign diagnostic ar fi total pe lângă unele chestii, asta vroiam să spun. Şi nu mă refer doar la diagnosticul din psihiatrie, ci în general la rezultatele psihologiilor.

  9. Bine, scoate’l pe Bill din lista 🙂

    Eu unul nu cred ca e gresit sa’l diagnostichezi pe Kafka. E cel mult inutil. Iar periculos ar fi doar daca ai incerca sa te folosesti de diagnostic pentru a incerca sa distrugi toate copiile lucrarilor lui (pe motiv ca e periculos sau ceva similar). Si, pina la urma, nici asta n’ar fi asa rau dat fiind testamentul lasat de el lui Brod.

  10. @tapirul, off-topic: Iar se incarca teribil de greu blogul lui Vlad. Posibil din cauza sobolanului sau vreun update la alt widget/plug-in

  11. Ce-i aia nene… „resorturile”?
    Citat:
    „…sistemele care încearcă să resorturile intime ale conştiinţei…”
    Resorturăm, resorturăm, da’ s-o știm și noi!

  12. @Vlad/6,8:
     
    Dumneata spui că psihologiile pot fi din ce în ce mai precise în evaluarea unui individ, fără ca rezultatele evaluării să poată fi extinse/extrapolate la produsul minţii individului? Ok, asta pot pricepe fără bai: dacă cineva spune „soluţiile ecuaţiei x² – 3x + 2 = 0 sunt 1 şi 2″, n-o să pot replica „nu pot avea încredere în rezultat fiindcă individul în speţă se îmbată zilnic şi ciupeşte chelneriţa de fund, ceea ce demonstrează o frivolitate incompatibilă cu rigoarea matematică.” Credeam că e un principiu bine înţeles. 🙂
     
    Mă rog, poate exemplul dat mai sus nu e cel mai bun. Mai toate produsele unei minţi sunt expresii atinse de subiectivitate, deci utilizabile pentru o evaluare (psihologică). Dar partea subiectivă/personală nu acoperă complet expresia pomenită mai sus — deci nu poate caracteriza complet produsul minţii. Sau poate că acea expresie subiectivă este comună unui întreg grup, unei întregi generaţii, întregului spirit al vremii ori întregii specii umane — deci „obiectivizată” printr-un banal efect de statistică. Aşadar: care-i răul pe care-l poate face o psihologie care misses the point şi care pune în cârca individului ceea ce e poate comun unei întregi categorii? Tapirul sugera maliţiozitatea… cred că majoritatea indivizilor, după n>100 ani, nu mai sunt capabili să le pese de atitudinea altora*. Dumneata sugerai (aşa mi s-a părut) imoralitatea „incriminării” psihologice a cuiva care nu se mai poate apăra ori care nu se poate reabilita fiindcă nu mai există. Iarăşi, peste n>100 de ani…
    ________
    * Piesă de teatru ultrascurt, de D. Solomon, citată din memorie:
    Autorul contemporan (adresându-se bibliotecii): D-le Shakespeare, eşti depăşit!
    Shakespeare (dându-se jos din bibliotecă): D-le — nu am reţinut cum te cheamă — când d-ta vei fi depăşit n-o să ştie nimeni de unde să te ia că să ţi-o spună.

  13. @Blegoo/11:
     
    Probabil că resort (în sensul de arc) e metaforă pentru acel „ceva” care, ca şi un arc, conţine şi distribuie „energia” care pune în mişcare mecanismele intime ale conştiintei. Prelungind metafora mecanică, mecanismele intime ale conştiinţei sunt acele „angrenaje” care gestionează şi stochează stările interne ale conştiinţei, spre deosebire de cele care se ocupă de interfaţarea conştiinţei cu exteriorul.
     
    Sper că e de folos comentariu meu deşi, mai mult ca sigur, întrebarea nu-mi era adresată. 🙂

  14. dar ce zici daca un suicidal curvar si betiv iti spune ca ecuatia x² + 1 = 0 are exact doua solutii imaginare? Ce prafuri ii dai?:)

  15. e interesant că u mereu ajungi la ideea asta cu universalul p care îl pui p 1 piedestal şi o fci în detrimentu’ particularului. acuma nu ştiu dc o fci dintr-1 spirit d frondă sau chiar ţi s pare validă teoria. cred că e bine că măcar t apleci cu interes şi atenţie asupra bolilor mentale, nu le iei ca atare. asta deocamdată, probabil. sau, cine ştie…

    poate ar trebui s detaliezi cum vezi u universalul ăsta, poate e o nuanţă care n scapă. spre exemplu poate s aseamănă cu ideea creştină cum că fci o disoluţie a eului şi atunci persoana ta nu mai contează. deci nu ştiu la c universal t referi. dar vd că e o temă recurentă. poate n pove mai multe, Vlad…

  16. @lektor/14:
     
    Heh… întrebarea finală e un non sequitur, nu? Încerc să-mi închipui dialogul:
     
    x² + 1 = 0 are exact două soluţii imaginare.
    — Ia o aspirină…
     
    Ceva e nu-chiar-la-locul-lui în conversaţia de mai sus. Cu alte cuvinte, de ce trebuie să dau prafuri contra afirmaţii? Sau era vorba de sarcasm? 🙂

  17. @ CST-Link:

    nu era nici un fel de sarcasm. Ma refeream la posibilitatea ca un paria (= matematician betiv si curvar) sa spuna un lucru adevarat dar aparent deluzional pentru o persoana ‘normala’.

    mizeriile unora sint diamantele altora. Nu in matematica totusi.

  18. CST-Link a zis:

    @Blegoo/11:
     
    Probabil că resort (în sensul de arc) e metaforă pentru acel “ceva” care, ca şi un arc, conţine şi distribuie “energia” care pune în mişcare mecanismele intime ale conştiintei. Prelungind metafora mecanică, mecanismele intime ale conştiinţei sunt acele “angrenaje” care gestionează şi stochează stările interne ale conştiinţei, spre deosebire de cele care se ocupă de interfaţarea conştiinţei cu exteriorul.
     
    Sper că e de folos comentariu meu deşi, mai mult ca sigur, întrebarea nu-mi era adresată. 🙂

    „să resorturile”?
    Haide nene… nu sunt nazist gramatical, da’ totuși…

  19. @Blegoo/18:
     
    Probabil că trebuie citit „să X resorturile” unde „să X” este un verb la conjunctiv prezent. Eventuali candidaţi pentru X: explice, modeleze, descrie. Dar, într-adevăr, Vlad e cel care poate spune despre ce e vorba exact. 🙂

  20. Mi-a iesit in cale azi, din intamplare:
    „The distance between insanity and genius is measured only by success” ~ Bruce Feirstein

    @Blegoo
    Reiese din frazele urmatoare, nene. „sa analizeze resorturile”, that is. Hamsteru’ e de vina, ca l-a pus Vlad la dieta.

  21. @Madelin șì CST-Link:
    Ia mai lăsați-mă să (-l) cânt! De Gherase Dendrino…
    Voi cu cine țineți?
    Cu dreptatea ori cu ursu’?
    Clar că e o bâlbă…

  22. asta cu resorturile si analiza textului imi aduce aminte de scoala generala cand ne puneau sa analizam cate o poiezie a cate unui poiet si ne chinuiau cu ce a vrut poietul sa exprime cu intorsatura aia de fraza, si io banuiam mormaind in barba ca uneori poate poietul n-a vrut sa exprime nimic, se’mbatase si-a scris si el cum i-a iesit prin penita.

  23. Pinocchio a zis:

    Păi tot de un transport e vorba, chiar dacă nu de serotonină. Există un Ceva, pe care anumiți aleși pe anumite criterii, îl transportă. Lumea îi ia drept nebuni (eventual drept genii, dacă au noroc), și ei înșiși se văd uneori așa. Dar nebunia asta este de fapt vocea unei cu totul alte entități care vorbește prin ei, alelei.

    I love you,Pinocchio. Ken Robinson vorbeste aici http://videos.howstuffworks.com/ted-conferences/1812-sir-ken-robinson-on-innovation-video.htm
    spre sfarsit despre Gillian Lynne. Merita auzit ce spune Ken Robinson despre ea.Norocul ei ca nu se inventase „Attention deficit hyperactivity disorder ” pe vremea ei.

  24. Da, tapirule… te bucuri, dai din coadă și te scuturi.
    Mare șmecherie… asta pot să fac și eu.

  25. asta cu resorturile si analiza textului imi aduce aminte de scoala generala cand ne puneau sa analizam cate o poiezie a cate unui poiet si ne chinuiau cu ce a vrut poietul sa exprime cu intorsatura aia de fraza, si io banuiam mormaind in barba ca uneori poate poietul n-a vrut sa exprime nimic, se’mbatase si-a scris si el cum i-a iesit prin penita

    Cica il intreba lumea pe Douglas Adams cum de a ales el numarul 42. Dupa ce s-au vanturat o seama de teorii, care mai de care mai abracadabranta, in 3.11.1993, scriitorul a zis pe blogul alt.fan.douglas-adams:

    „The answer to this is very simple. It was a joke. It had to be a number, an ordinary, smallish number, and I chose that one. Binary representations, base thirteen, Tibetan monks are all complete nonsense. I sat at my desk, stared into the garden and thought ’42 will do’ I typed it out. End of story”

  26. Douglas Adams a citit cate ceva inainte de a scrie ghidul. Numarul era deja intiparit in minte cu asociatii care nu era nevoie sa fie neaparat constiente cand a ales. 42 e numele creatiei, totusi, ca si al bestiei.Cred ca mintea umana nu prea poate alege la intamplare, ci conform programului inscris genetic sau de experienta in aceasta lume.Suntem mai destepti si mai subtili decat credem. Si mult mai putin liberi.

  27. da’ ce s-a intâmplat cu șasesuteșaișase?

    Lia sau cum-o-chema, în Pendulul lui Focault, arăta cum practic orice număr poate fi considerat că are ceva magic.

    da’ nu dezavuez teoria că subcoștentu’ lucrează pe cont propriu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.