Dragii moşului,
Vă cer iertare pentru absenţa mea din utima vreme. Am bătut lumea şi m-am ocupat cu alte chestii, şi am adunat o tolbă de chestii de povestit. Din păcate, acum simt că le-am uitat pe toate. Sper să îmi revină încetul cu încetul, şi să am ce să scriu aici pentru încă zece ani. Momentan, tot ce îmi vine să vă spui e despre pisica neagră de la mine din curte. Pisica neagră de la mine din curte a prins drag de bicicleta Marghioala, mai precis de coşul ei de răchită, în care doarme tot timpul (sau călătoreşte în alte dimensiuni). O dată am plecat, fără să ştiu, cu ea la serviciu. Nu pricepeam de ce se benocla toată lumea la mine, de abia pe la Arcul de Triumf i-am auzit mieunatul. Întrucât am fost plecat, cu tot cu Marghioala, nu ştiu ce a mai făcut pisica neagră. Însă de cum m-am întors, a şi sărit în coş, şi de acolo a prins a mă privi galeş cu ochii ei galbeni. Sau galben cu ochii ei galeşi. Atâta.
Noroc că mă salvează Blegoo, cu un nou guest post de interes naţional, care riscă să acumuleze cinci sute de comentarii, să gonească încă zece useri în supărare maximă şi să facă istorie. Deci, fără alte sforăieli, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, guest post Blegoo!
Pericolul apropierii
E ceva care trebuie considerat, în special în spațiul virtual mioritic. Am ajuns la concluzia că e periculos să întreții relații de apropiere cu oameni pe care nu-i cunoști, și cu care, cel mai probabil, n-ai să te vezi niciodată.
În vremea din urmă… am întreținut o oarecare relație de înjurături, caterincă și flegme verbale cu diferiți oameni și fimei pă diferite forumuri.
N-am înjurat aiurea, doar de dragu’ de a face scandal… nu!
Mi-am exprimat părerea… potrivit cu premiza… și am răspuns (cred) la fel de agresiv pe cât mi s-a oferit.
Mi s-a părut politicos să răspund cu aceeași monedă, în loc să mă dau “jicnit” și să mă retrag cu torțe la Cotroceni.
Dar.
Vine o vreme în care “dujmanii” te contactează direct – email sau mesaje private, alea. Evident, constați că sunt oameni ca toți oamenii… normali la cap, trup și suflet.
Ce-i de făcut?
Clar, ești într-o luptă pe viață și pe moarte – în spațiul virtual.
Cam cum zicea unchiu’ Vasile:
“Now is the winter of our discontent
Made glorious summer by this sun of York;
And all the clouds that lour’d upon our house
In the deep bosom of the ocean buried.”
Practic… tu îți joci liniștit rolul lui Richmond, să zic… și brusc! Unchiu Vasile Scuturăparu’ ți se adresează direct. În numele lui Richard III-lea, zic. Dujmanu’ tău.
Ce faci?
Continui să îți joci rolul?
Știind că dușmanul nu are o plăcere în a te anihila?
Ci… mai degrabă, e doar un rol?
Devine extrem de dificil să ataci eficient un “dujman” în spațiul vitual, câtă vreme el se predă explicit.
Dialogul, ori dezbaterea… devine imposibilă. Sindromul de capitală suedeză devine covârșitor.
Ce-i de făcut?
Cum faci să-ți păstrezi dușmanii?
@blegoo
als juca un rol declarat (si poate nici nu juca intru totul) dar ‘scriitorul’ de dupa ecran se stia prea bine cine e, ceea ce nu e cazul la mata.
Atunci cand als nu ducea vrun razboi declarat cu anonimitatea virtuala (culmea, asta il inerva pe als cel mai mult, tupeul anonim), ori cu mediocritatea, ori cu paranoia virtuala, chiar si personajul als aducea cu sine insusi, adica avea comentarii foarte misto.
blegoo, da’ invers te-ai gândit cumva? că tu introduci dileme în ascultătorul-dujmanul-interlocutorul? uite madelin deja a exprimat o dilemă.
zici tu că
păi dilema mea știi care poate fi? faptul că, știind ca e un rol (și știam înainte să spui, dar asta nu contează), rolul mă face să nu iau de bune afirmațiile astea două (fie afirmate fie sugerate). e o reacție firească, “blegoo e un rol, poate chiar un experiment, mai pot io să cred că discută serios? și să nu-l bag io in aia mă-sii că iote pic de agitat, io mă agit serios și el se joacă?” (nu zic că io am ajuns așa departe cu dilema, spun doar ca e perfect posibil.)
diligentreader a zis:
Madelin a zis:
Ăla e scriitorul lui lui Alș – personajul era clar răutăcios.
tapirul a zis:
N-am zis că mă joc. Ca personaj, iau perfect în serios orice oponent de discuție… răspund pe măsură; nu o fac ca să mă hăhăi (ca scriitor) la genul “…io-te băh, ce prost e ăla, io mă distrez și el se enervează…”
Asta ar fi ceva necinstit, dacă nu chiar josnic; juvenil în orice caz.
Nu intră în caracterul personajului, așa cum a fost gândit, plănuit, alea.
Oarecum similar cu o discuție pe care ai avea-o cu un A.I.
Ideal, Blegoo ar fi un A.I., cu 2-3-4 legi bine înfipte.
blegoo, nu e vorba de ce ai zis tu (sau de cum ai plănuit personajul), e vorba, ca în bancul ăla, “de afară așa vede”. ăilalți pot interpreta “joc un rol” egal (sau e similar) cu “mă joc” sau orice altceva along those lines. suspiciunea asta este perfect motivată (adică logic motivată, logic trecând prin emotiv, uatever), indiferent de intențiile tale reale. ca în zisa aia antică orientală cu câte inimi/uatever avem, aia a noastră, aia de vrem să o arătăm și aia de o văd de fapt ăilalți
Concluzie: cand vine vorba de Blegoo, nu va faceti prea mari probleme cand dati. Scapati usor de el, e doar personaj.Inchideti cartea si lasati-o sa stea pe raft pana va vine chef sa o mai deschideti. Daca. Doar cu oamenii tre’ sa fii grijuliu. Cu personajele,orice e permis.Si sa le joci, la o adica. Cine vrea sa fie Blegoo urmatoarea tura?
Intervin la spartul târgului, dar… ok, problema — cum o-nţeleg eu din postarea musafiră — e următoarea:
Avem personajele P(X) şi Q(Y), unde X, Y sunt autorii personajelor (deocamdată tratez cazul unidimensional, single-autor). Personajele sunt “greu inversabile”, în sensul că, ştiind personajul, e relativ greu de dedus autorul, dar, ştiind autorul, e relativ uşor de dedus personajul†. Personajele sunt într-o relaţie de “duşmănie” D(P, Q) = 1. La un moment autorul Y — prin autodepersonajizare‡ — înţelege relaţia de duşmănie ca fiind D(P(X), Y) = 1. Problemă: cum îl face X pe Y să reintre în relaţia iniţială, fiindcă o eventuală continuare duce la D(X, Y) = 1, prin “inversarea” ulterioară personajului P?
Beleaua găsirii unei soluţii vine din constrângeri de ordin de etichetă sau, mai adânc, din constrângeri de ordin moral. Dat fiind că Y face confuzia între personaj şi identitate, X s-ar putea simţi dator (din prisma etichetei sau a propriei moralităţi) să afirme că D(X, Y) = 0, ceea ce, din punctul de vedere al lui Y, înseamnă D(P(X), Q(Y)) = 0 (complet neproductiv din punctul de vedere al lui X).
De aici rezultă cele două eventuale tipuri de soluţii: una în care X renunţă la etichetă sau abdică de la morala IRL, şi păstrează personajul P(X) atât timp cât şi cu speranţa că e greu inversabil, ori o a doua, în care crează un nou personaj R(X) pe care-l manevrează într-o noua relaţie de “duşmănie” D(R(X), Q(Y)) = 1. Alte soluţii directe nu-mi trec prin minte acum…
__________
†Ok, sunt probleme cu bijectivitatea personaj <—> autor, aşa că rog acceptarea “inversabilităţii” în sens lax.
‡Cer iertare limbii române…
tapirul a zis:
Foarte adevărat – dar e ceva dincolo de ceea ce pot eu să controlez – eu mă controlez pe mine – ca personaj – și atât.
diligentreader a zis:
Ei… ce să zic, ca scriitor, ăsta ar fi idealul la care tânjesc.
CST-Link a zis:
Aș zice că vorbim mai mult de alea de ordin moral. Eticheta se supune interacției, dacă pot să zic așa… e mai flexibilă, nu vorbești cu Gigi sudoru’ cum vorbești cu Varujan Vosganian, să zic. Datele, dialogul… sunt diferite.
Constrângerile morale însă… sunt cam fixe.
@blegoo/107:
Desigur că sunt diferite, sunt complet de acord. Eticheta e sintactică, morala ţine de semantică.
Ideea era de a transforma dilema de tipul “şi cu dânsa-ntr-însa şi cu pantalonii traşi” în problema relativ mai simplă “cu dânsa-ntr-însa sau cu pantalonii traşi”. Ce recomandam era o soluţie pur tehnică: la urma urmei, cine sunt eu că să sugerez renunţarea la setul dumitale de valori de dragul unui joc de bâză virtual? M-am gândit că, totuşi, enumerarea soluţiilor e bună la ceva; pe care dintre ele o alegi? asta e problemă personală. 🙂
@CST-Link: Aș îndrăzni să zic că tu ai fost picătura care a umplut paharul.
Am cules idei și opinii de la toată lumea.
La final… e simplu: trebuie să fi cine ești, indiferent că ești real, ori personaj construit.
Regulile sunt aceleași.
Chiar dacă ești contrucția cuiva, trebuie să fi consistent propriei personalități.
Mânuitorii de la Teatru de Păpuși știau asta instinctiv – dialogurile puteau fi diferite, dar personajele aveau un caracter neschimbat.
În final, e o chestie de semantică.
Morală, deci.
🙂
@Blogoo/109:
Hehe… asta mi se pare o bază solidă pentru ceva ce ce-ar putea denumi “mistică pragmatică”. 🙂
CST-Link, shame on you!:))Sa fi iubit!
Completare (Pentru A. care sare imediat sa corecteze invatatoarele) Sa fi iubit, as mai fi inteles. Trebuie sa fi facut tu ceva anapoda la calcule de te-ai incurcat asa in semantica si sintactica si pragmatica si mistica.Lasa-l pe Blegoo. Poate schimba scriitorul.
@diligentreader/111,112:
Sunt un personaj precum celelalte. Am avut o singură scăpare în meseria de personaj, dar sper să nu se mai repete. Deci, no shame. 🙂
Cât despre “calcule” (prefer să le spun notaţii), sunt o găselniţă stilistică. Ideea e următoarea: într-o naraţiune anumite repetiţii devin iritante, aşa că cerinţele de stil forţează naratorul să găsească în permanenţă alte şi alte cuvinte pentru acelaşi obiect al naraţiunii — lucru la care nu mă pricep foarte tare. Dar asta nu se întâmplă când naraţiunea e schematizată prin notaţii. Niciunde în matematică, de exemplu, nu se cere ca variabila x să fie botezată altfel în propoziţia următoare fiindcă repetiţia “x în sus, x în jos” ar irita cititorul. Deci, introducând notaţii, “simţul” stilistic-narativ al cititorului este anesteziat, şi nu-i rămâne decât să urmărească sensul.
Madelin a zis:
Hehe, sa mai ziceti ca n-am intuitii. Deci se poate, si cu roboti, pardon, replicants, hihi.
Blegu dinainte, ala mai uman, mai artist, mai ortograf si mai ortoep, a zis.