În absența dictaturii scoarței cerebrale (care deocamdată e ocupată cu terabiții de informație pe care trebuie să-i înghită), un bebe e o forță a naturii. Totul la el e de fiară antică, mult superioară omului: de la zâmbetul care ne topește inimile, la răgetul care ne face să ne urcăm pe pereți de teamă și grijă, trecând prin ochii suprinzător de inteligenți și plini de voință (încă n-am învățat să avem expresii copilărești), care își schimbă culoarea de la o zi la alta, toatea astea ne transformă în sclavii fericiți ai celui mai mic capriciu al său. Nu că un prunc ar putea avea capricii: toate dorințele lui sunt extrem de importante. Chiar și rezistența la durere a unui bebe e infinit mai mare decât a noastră: se spune că ieșitul dinților doare mult mai tare ca nașterea pe mamă.
Niciodată nimeni nu ar putea nutri față de un om matur sentimentele pe care le suscită el. Oamenii maturi sunt palizi și detașați. Poate peste un deceniu și ceva, textele astea, precum și sutele de fotografii, te vor face să te simți un pic rușinată și enervată (iar începe taică-meu cu fazele astea) – știu că pe mine și acum poveștile alor mei de când eram eu sugar au efectul ăsta asupra mea. Oare unde se duce forța asta a naturii? Bătrânii sunt doar caricaturi de bebeluși, nimeni nu e subjugat de mofturile și dorințele unui bătrân.

Mi-ar plăcea să știu că nu dispare fără urme, chiar dacă nu se mai manifestă niciodată – cine își amintește din bebelușul din el?. Și că, într-o bună zi, ne vom reîntâlni și vom recuceri lumea.