Când aveam 3 ani am fost dus la grădinița din strada Caragea Vodă. (Nu mai există azi.) În curtea casei în care era grădinița, creștea un roșcov. Toamna, mâncam roșcovele, mai precis un soi de miere care umple păstaia, între semințe. Era foarte dulce. Asta până când ne-au prins educatoarele, care ne-au zis că sunt otrăvitoare. Am trăit cu groaza că o să mor otrăvit încă vreo doi ani, după care am avut curaj să-i mărturisesc mamei că mâncasem roșcove deși era interzis, precum și îngrijorările mele privitoare la consecințele consumului lor.
Era o grădiniță cu program prelungit, dar nu am reușit vreodată să dorm acolo după amiaza. Ne jucam pe ascuns, și în acea vreme un coleg m-a învățat cum să-mi orientez bilele ochilor în așa fel încât să privesc cruciș.
Și tot acolo mi-am luat o piatră în cap, de la alt coleg, și am aflat că o monedă de 5 lei dezumflă cucuiul.
De abia azi am aflat că roșcovele nu sunt deloc otrăvitoare, ba chiar sunt hrănitoare, și că în unele limbi sunt numite „pâinea sf. Ion”. Strada pe care am locuit la Metz se chema Sf. Ion, și când am văzut-o mi-am adus aminte de catrenul lui Apollinaire:
Voici la fine sauterelle
La nourriture de Saint Jean
Puissent mes vers être comme elle
Le régal des meilleures gens
Mi-e dor de Metz și de vremea mereu urâtă de acolo. Să merg la Metz a fost cel mai curajos lucru pe care l-am făcut vreodată, aventura vieții mele. Pe atunci, liniștea de după șase seara mă oprima, acum tare aș mai asculta-o nițel. Trenurile erau așa de tăcute, doar fâșâiau discret, în loc să uruie.
Pe măsură ce scrierile mele de aici se răresc, pentru că timpul meu se scurtează, văd că sunt din ce în ce mai intime, ca niște gânduri care îi vin de la sine unei babe ce toată ziua privește pe geam. Mă tot gândesc că ar trebui să-l parolez, dar n-o s-o fac, pentru că nu e nimic care să merite apărat aici.
Mi-ar părea său să-l aflu parolat, chit că trec pe aici fără să comentez. Poate că scrierile tale sunt tocmai ce ar dori să vadă oamenii (ca mine)_ care mai trec, câteodată, pe acasă pe la vreo băbuță ce-și petrece ziua privind pe geam.
Totally agree. I was just wondering why I’ve been hanging around for so long.
“schiau’ – that must be a dog saying this?
Crescut “la tara” la numai 5 km de Bucuresti, noi chiar mancam mierea aia de foame. Ca sa nu ne intoarcem acasa – ca dupa aia ne oprea la lectii/lectura/treaba/etc – mancam si dude, si magiunul ala din macese (vai, cand iti mai intra un sambure pe gat credeai ca o sa mori prin sufocare). Si mai erau si niste flori salbatice, care seamana cu niste crini portocalii si de acolo mai sugeam “mierea”. In rest, joaca, coclauri, chistoace de pe jos si mai da-o-n doamne iarta-ma de scoala.
don’t do it man, we love you. seriously!
Stăteam așa și mă întrebam care a fost cea mai mare aventură în viața mea, mutatul în Germania sau jumătatea de an pe care tocmai am petrecut-o în Japonia. Răspunsul e pînă la urmă neinteresant. Întrebarea mai mare este: Cum vedem lumea după?
nu il parola. PLEEEAAASSE ( o rugaminte spusa cu toti dintii).
Pinocchio, ai pus o intrebare retorica de 1000 de puncte. Cum e lumea dupa o aventura?
@ Monica:
am acelasi gand