Adevărații oameni

Cândva am scris o povestioară cu titlul “Sfântul Craiu Mutu”. În ea imaginasem un fel de demiurg în Ferentari, care, născut surdo-mut și lăsat în voia întâmplării prin mahala, în loc devină un animal sălbatic, capătă o cunoaștere independentă de limbaj a lumii și e în stare să modifice realitatea. Povestirea s-a pierdut, pentru că am scris-o la un calculator astăzi defunct, pe vremea când stăteam în Rahova. A fost publicată într-o revistă, Time Out, care azi nu mai există nici măcar în format electronic, la noi. Deși nu mai pot recupera textul, povestirea îmi rămâne dragă pentru că e cel mai bun lucru pe care l-am scris, chiar dacă valoarea absolută e probabil foarte mică, și pentru că îmi aduc aminte de noaptea în care am scris-o, fierbinte, de vară cruntă de cartier de blocuri, înecată în miros de oțetari, imposibil de dormit. Am văzut răsăritul pe balcon. Pe atunci lucram adesea la ore ciudate, dar a fost singura dată când când am pierdut o noapte scriind o povestire, lucru care probabil nu se va repeta.

Pe atunci nu știam însă de existența lui Helen Keller. Spre deosebire de Craiu Mutu, ea a fost și surdă și oarbă încă din prima copilărie, și totuși s-a ridicat din propria ei cenușă, a scris o duzină de cărți, a ținut nenumărate conferințe și a devenit un “lider de opinie” al Americii primei jumătăți de secol XX. Desigur, a fost ajutată, dar atât munca ei, cât și a însoțitoarei ei, Anne Sullivan, are în sine ceva demiurgic, și nu mai e vorba de un personaj postmodern, ci de o persoană reală. Să stăpânești lumea fără ajutorul limbii nu e mai puțin verosimil decât să o stăpânești doar cu ajutorul limbii. Cei precum Helen Keller sunt adevărații oameni, pe lângă care noi suntem doar palide personaje, fără nerv și cu soarta pecetluită.