Zilele trecute m-am întâlnit la un pahar de vin cu un amic din copilăria îndepărtată. Nu ne mai văzusem de peste 25 de ani, dar îi păstrasem o amintire caldă. Copilărisem în același cartier, astăzi defunct, mersesem împreună în primele clase de școală, apoi ne-am despărțit și n-am mai auzit nimic unul de celălalt. Noroc cu internetul.
Deși mă așteptam să mă întâlnesc cu un străin cu care n-am în comun decât prietenia ce lega doi copii mici și dispăruți demult și fără urmă, am descoperit că regăsesc un frate. Am luat-o pe căi diferite, suntem în lumi deosebite, dar suntem și azi semeni, într-un fel în care nu mai sunt semăn cu nimeni dintre cunoștințele mele actuale. Am fi putut fi prieteni buni, mai puțin singuri.
Poate că e doar o impresie, un scenariu de fum născut în mintea mea de om destul de singur. Am prieteni, am colegi, dar mare parte din gândurile mele n-au cui să fie spuse. Nici măcar blogului ăstuia, nici ție, cititorule. Nu că sunt secrete, dar n-ai avea ce să faci cu ele. Brusca posibilitate a faptului că ar fi avut cui să fie spuse e cel puțin tulburătoare.