Puer ferox adventus

Salutări, prieteni.
Tot în blocaj de scris mă aflu. Pe măsură ce trece timpul, e din ce în ce mai improbabil că o să ies din el. Acum, că vă scriu, mă simt de parcă mă duc la sală după șapte ani de stat pe canapea la televizor, fiecare cuvânt e prea lung și transpir și îmi vine să las totul baltă.
Nimic interesant nu s-a întâmplat vreodată în viața mea, nimic din ce aș putea povesti altora încât să nu-i plictisesc, dar asta nu m-a oprit înainte. Acum, am copii, o familie, poate lucrurile ar trebui să fie mai interesante, dar scrisul, ciudat, nu merge.
O fi și asta o chestie. Cândva am scris poezii și m-am oprit, fără să plănuiesc, după ce am cunoscut-o pe C. Ca și când nu mai era nevoie de nicio poezie. Poate că acum viața mea e suficient de plină ca să nu mai scriu, dar nu pot scăpa de impresia că, dacă nu scriu, nu sunt nimic.
Așa că uite, hai să vorbim despre copii, de parcă am putea vorbi cu adevărat despre asta.
Cum să vă zic eu că sunt fetele mele? Toate clișeele prind viață și sens. Chestia cu „îngerașii”. Da, au în ele o latură angelică atât de luminoasă și tăioasă că mi-e și frică să mă apropii de ea. Sunt permanent speriat că sunt un tată nedemn de ele, că nu le merit, că nu sunt în stare să le cinstesc cum ar trebui. Sunt doar doi copii, dar îmi vine să mă închin la ele, de abia acum văd în ce fel omul e o creatură miraculoasă. Și mi se frânge inima când mă gândesc la destinul, groaza, lacrimile și finitudinea pe care fiecare om trebuie să le îndure. Înainte mi se părea că nu putem emite pretenția să fie altfel. Acum mi se pare revoltător și îmi ridic pumnul către cer. Adorm în fiecare noapte foarte greu gândidu-mă la lucrurile astea.
Îmi observ acut propriile mele limite. Niciodată n-am fost mai obosit. Miercurea e cea mai obositoare și cea mai frumoasă. E dimineața mea cu fetele. Ne jucăm, ieșim la plimbare, le hrănesc, le spăl, facem curat prin casă, ne certăm. La ora 2 sunt deja rupt în două, și de abia atunci încep serviciul, până la 9 seara.
Sunt foarte diferite, fetele mele, una de alta. Dar nu vreau să intru în detalii, nu vreau să vă zic nimic despre ele, gen una e slabă una e grasă, sau una e șmecheră alta e iubăreață, pentru că mă lovesc de aceeași groază sacră a vorbitului despre niște lucruri cu mult deasupra mea. Am să spun doar așa, o chestie, aleasă la întâmplare. Cea mare, când avea un an, era fascinată de propria ei imagine în cutia de rezonanță a chitării. Cea mică, la aceeași vârstă, se lupta cu flautul meu, suflând în toate găurile pe care le găsea, încercând să-l facă să sune (tot n-a reușit). Aș putea să mai spun totuși cum râdea cea mare când avea doar o lună, în somn, când îi cădeau fulgi de zăpadă pe nas. Sau cum ne uităm împreună la Spongebob Pantaloni Pătrați. Știți ce frumos e Spongebob? Nu știți ce pierdeți.

Cică față de copilul tău mic trebuie să pari omniștient și omnipotent, ca el să se încreadă în tine și nici să nu se gândească cât de mic e și la toate grozăviile care pândesc după fiecare colț, iar cu timpul să-și dea singur seama, pe măsură ce se face mare, de la sine, cât de slab și supus erorii ești. Încerc, dar mă simt mic, minuscul chiar, și tâmpit. Și sunt fericit de cât de tâmpit sunt. Fusesem orb, și acum sunt doar mai puțin orb, dar nici nu mă mai interesează să știu cu orice preț. Vreau doar să-mi ies din labirintul inimii mele, de care sunt brusc conștient, și să fiu iar copilul de trei ani care, conform unor relatări contradictorii, am fost cândva. Să fiu cu ele, acolo, în nisip, pe malul mării, printre zâne și vrăjitoare.

PS: Update la poemoblog!!!!!!

13 comments

  1. Costelusa says:

    Copleşitor! Minunat! Un tată cum toţi ar trebui să fie. Dar stai să vezi: trăieşti sentimentele astea fabuloase dar şi teama că nu le poţi proteja de pericolele vieţii care nu vor fi nici pe departe aşa cum ţi le imaginezi. Vor creşte dar vor fi mereu fetiţele tale pe care crezi că oricât le iubeşti ţi se pare că nu destul. Doar ţi se pare. Vor creşte, spun şi vor avea copii, nepoţii tăi şi…istoria se repetă iar tu vei fi în continuare copleşit de sentimente minunate dar şi de dorinţa de a avea puteri magice să le oferi o viaţă fără cusur. Ei, în faza asta sunt eu. :) Fiica mea are două fetite. Nu există cuvinte destule să exprime cât de mult le iubesc! Pe ele, pe fiica mea dar şi pe ginerele meu pentru că este un tată bun.

  2. genovevadans says:

    O bijuterie de text! :) Chiar vorbeam ieri cu o mãmicã la cursul de pilates – admirând un bi-tãtic, de 5 ani si 1,5 luni – ca bãrbatii prezentului sunt mult mai implicati in cresterea copiilor decât în trecutul nostru.

    Tãticul – cu transportorul bebelusei într-o mânã si de cealaltã cu fetita gata îmbrãcatã dupã ora de balet – se pregãtea sã iasã din salã. Îsi lãsase doamna la sedinta de pilates si-mi transmisese glumet, sã am grijã s-o lucrez bine (ea fiind natural mai plinutã, ca dupã nastere) cã fetele lui sunt si trebuie sã rãmânã frumoase si sãnãtoase..
    Toatã admiratia!

  3. Vlad says:

    Mai durează nițel. Cea mare nu dă dovadă de mari aptitudini sau interes pentru vehiculele cu autotracțiune, deocamdată.

  4. Pinocchio Collodi says:

    Eu n-am mai scris multă vreme, printre altele, pentru că s-au întîmplat prea multe lucruri despre care nu pot scrie în public. Acum simt nevoia să reîncep, printre altele, ca metodă de combatere și tratament al workoholismului.

  5. dragos b says:

    What is the shortest scientific paper ever published? (quora.com)

    In 1974, clinical psychologist Dennis Upper found himself stricken with writer’s block. Though pen was to paper, no words would flow. He decided to solve his problem with a scientific experiment. Yet, as is frequently the case in science, his experiment didn’t work as intended, and that’s putting it euphemistically. Despite the failure, his work, “The unsuccessful self-treatment of a case of “writer’s block,” was published in the prestigious Journal of Applied Behavioral Analysis. It is reproduced in its entirety below:
    http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1311997/?page=1

  6. Vlad says:

    Vai de mine, e genial articolul! Mulțumesc. Dragoș! Mă gândesc serios să-i trimit unul identic editorului de la Viața Medicală, care așteaptă azi textul meu bilunar.

  7. omu cu arafatu says:

    Scrii prost, dar zici bine. Sau invers. Orișicât, faci ceva bani la inHumanitas, dacă te pui bine cu preșu.

  8. Vlad says:

    Dragă Mihaela, suntem tot aici, dar tragem un pui de somn. Acum că ne-ai sculat dumneata, hai să ne apucăm din nou de treabă.

Leave a Reply