Puer ferox adventus

Salutări, prieteni.
Tot în blocaj de scris mă aflu. Pe măsură ce trece timpul, e din ce în ce mai improbabil că o să ies din el. Acum, că vă scriu, mă simt de parcă mă duc la sală după șapte ani de stat pe canapea la televizor, fiecare cuvânt e prea lung și transpir și îmi vine să las totul baltă.
Nimic interesant nu s-a întâmplat vreodată în viața mea, nimic din ce aș putea povesti altora încât să nu-i plictisesc, dar asta nu m-a oprit înainte. Acum, am copii, o familie, poate lucrurile ar trebui să fie mai interesante, dar scrisul, ciudat, nu merge.
O fi și asta o chestie. Cândva am scris poezii și m-am oprit, fără să plănuiesc, după ce am cunoscut-o pe C. Ca și când nu mai era nevoie de nicio poezie. Poate că acum viața mea e suficient de plină ca să nu mai scriu, dar nu pot scăpa de impresia că, dacă nu scriu, nu sunt nimic.
Așa că uite, hai să vorbim despre copii, de parcă am putea vorbi cu adevărat despre asta.
Cum să vă zic eu că sunt fetele mele? Toate clișeele prind viață și sens. Chestia cu „îngerașii”. Da, au în ele o latură angelică atât de luminoasă și tăioasă că mi-e și frică să mă apropii de ea. Sunt permanent speriat că sunt un tată nedemn de ele, că nu le merit, că nu sunt în stare să le cinstesc cum ar trebui. Sunt doar doi copii, dar îmi vine să mă închin la ele, de abia acum văd în ce fel omul e o creatură miraculoasă. Și mi se frânge inima când mă gândesc la destinul, groaza, lacrimile și finitudinea pe care fiecare om trebuie să le îndure. Înainte mi se părea că nu putem emite pretenția să fie altfel. Acum mi se pare revoltător și îmi ridic pumnul către cer. Adorm în fiecare noapte foarte greu gândidu-mă la lucrurile astea.
Îmi observ acut propriile mele limite. Niciodată n-am fost mai obosit. Miercurea e cea mai obositoare și cea mai frumoasă. E dimineața mea cu fetele. Ne jucăm, ieșim la plimbare, le hrănesc, le spăl, facem curat prin casă, ne certăm. La ora 2 sunt deja rupt în două, și de abia atunci încep serviciul, până la 9 seara.
Sunt foarte diferite, fetele mele, una de alta. Dar nu vreau să intru în detalii, nu vreau să vă zic nimic despre ele, gen una e slabă una e grasă, sau una e șmecheră alta e iubăreață, pentru că mă lovesc de aceeași groază sacră a vorbitului despre niște lucruri cu mult deasupra mea. Am să spun doar așa, o chestie, aleasă la întâmplare. Cea mare, când avea un an, era fascinată de propria ei imagine în cutia de rezonanță a chitării. Cea mică, la aceeași vârstă, se lupta cu flautul meu, suflând în toate găurile pe care le găsea, încercând să-l facă să sune (tot n-a reușit). Aș putea să mai spun totuși cum râdea cea mare când avea doar o lună, în somn, când îi cădeau fulgi de zăpadă pe nas. Sau cum ne uităm împreună la Spongebob Pantaloni Pătrați. Știți ce frumos e Spongebob? Nu știți ce pierdeți.

Cică față de copilul tău mic trebuie să pari omniștient și omnipotent, ca el să se încreadă în tine și nici să nu se gândească cât de mic e și la toate grozăviile care pândesc după fiecare colț, iar cu timpul să-și dea singur seama, pe măsură ce se face mare, de la sine, cât de slab și supus erorii ești. Încerc, dar mă simt mic, minuscul chiar, și tâmpit. Și sunt fericit de cât de tâmpit sunt. Fusesem orb, și acum sunt doar mai puțin orb, dar nici nu mă mai interesează să știu cu orice preț. Vreau doar să-mi ies din labirintul inimii mele, de care sunt brusc conștient, și să fiu iar copilul de trei ani care, conform unor relatări contradictorii, am fost cândva. Să fiu cu ele, acolo, în nisip, pe malul mării, printre zâne și vrăjitoare.

PS: Update la poemoblog!!!!!!