Compunere cu ce-am făcut în vacanța de primăvară

Salutare, fratele meu mahaliot.
Zilele trecute am fost (iar) cu bececleta la mare. De data asta, ne-au băgat ăștia pe niște drumuri lăturalnice, inclusiv printr-un sat bărăgănean numit Marsilieni. Vă dați seama cum m-am simțit: cu doar o săptămână înainte pedalam de nebun prin Marsilia.(Cu ocazia asta, dacă nu o știați deja, ați descoperit a treia mea mahala, cea doftoricească.) Din păcate, am aflat că Marsilienii nu au nimic de-a face cu Marsilia, ci cu un doftor frațuz de la început de secol XIX, Alphonse Constant Marsille, tragic și de scurtă durată socru al lui Carol Davila. Și am aflat și de dușmanul lui de moarte, doftorul Alcibiade Tavernier, urmaș epigonic și narcisic al marelui călător Jean-Baptiste Tavernier, cel care își construise un castel cu minarete în Elveția, cu trei secole înainte de castele cu minarete de la Balcic și Țăndărei. Ah, ce mai articol pentru Viața Medicală o să iasă! Dar probabil săptămâna viitoar în chioșcuri și peste două în interneți.
Și săptămâna trecută le-am luat pe fete în vacanță la munte, pur și simplu m-am uitat puțin pe hartă și am ales la nimereală Corbeni, Argeș, tii, și ce frumos a fost! Și nu doar obiectivele turistice clasice, Vidraru, Poienari, Transfăgărășan (toată lumea laudă transfăgărășanul ăsta, când de fapt e un faraonism siluitor de natură), ci lucrurile mici, Fântâna Tomii pe malul Argeșului, unde vin femeile să-și ia apă la bidoane, faptul că fiecare uliță se termină într-un islaz enorm și pustiu de oameni, de ți se taie răsuflarea, casele vechi, bătrânești, coloare, încă vii, fiecare cu moșul și baba ei săpând din zori și până seara prin grădină, iezii și mieii care umblă liberi și se iau după tine ca maidanezii din București, doar că nu mușcă (mă rog, pe noi nu ne-au mușcat), mica mânăstire impecabil de curată și postmodern de kitchoasă Sfântul Ioan-Antonești, faptul că proprietarii pensiunii aveau un teanc de biciclete italienești rablagite dar frumoase și am putut să văd toate astea pe un mtb cu gâlme în cauciucuri, în timp ce restul familiei își făcea siesta, copiii care se joacă peste tot, pe toate ulițele, free-floating, fără supraveghere parentală permanentă, felul în care băieții de maxim 10 ani mă abordau în conversații spontane despre biciclete, ca și când aș fi fost unul de-al lor, de uitam pentru o clipă de excedentul de aproape 30 de ani de care nici nu știam cât de greu e până nu l-am pus jos nițel.
Doar nițel. Acum sunt înapoi, și primăvara e în toi chiar și în orașul meu tâlhăresc și jegos. Mâine dimineață sunt liber (lucrez seara), așa că mă duc să-mi cumpăr niște roți de bicicletă. Voi încropi o nouă fixie. Viața merge înainte.