Girafa fără pete

După cum poate unii dintre cititorii mai vechi poate ştiu, sunt victima unui monumental writer’s block. Nu mai ştiu de când durează, sigur de mai mult de zece ani. E ca o prezenţă masivă şi întunecată, de neocolit. Sau o absenţă. Ca şi cum e o uşă mare, zăvorâtă cu multe lacăte, şi nici măcar nu ştiu dacă e adevărată şi chiar duce undeva, sau e doar pictată pe zid, en trompe-l’oeil. De obicei, stau cu spatele şi nu vreau să ştiu nimic despre ea, dar tot la ea mă gândesc. Doar despre uşa asta scriu. Toate cele câteva sute de textuleţe scurte şi neinspirate, răspândite pe aici, pe blogul celălalt, în Viaţa Medicală sau pe unde au mai nimerit, sunt doar despre asta sau despre tăcere.

Am primit de la cineva un carnet cu coperţi portocalii de piele. Am scris doar pe prima pagină şi doar trei cuvinte, către mine însumi: „vorbeşte mai puţin”. N-am mai scris „taci”, că e clar că nu sunt în stare, dar măcar să vorbesc mai puţin. Nu-mi iese. Vorbesc în continuare mult, dar despre acelaşi lucru.

Apoi, din când în când, dar tot mai rar, încerc să deschid uşa. Parcă mă aşez în faţa unui bolovan uriaş. Doar să-l privesc şi sunt descurajat. Dar încerc. Scriu, un paragraf, două, cel mai mult am scris vreo trei pagini. Apoi mi se termină puterea, mă uit, recitesc, şi e doar gunoi bun de aruncat la coş. În cel mai bun caz iese un sfârâiac postabil pe blog, o râmă cu o oarecare autonomie şi durată de viaţă de două-trei zile. Dar uşa rămâne zăvorâtă şi nici măcar pe gaura cheii nu m-am uitat.

Writer’s block. Nu mi-e teamă de el. Pentru scriitorii adevăraţi, el e un coşmar, o angoasă. Poate va veni, poate nu. Dar în cazul meu, a fost cu mine de la bun început. Nu te temi de ceva ce e cu tine mereu, te obişnuieşti, trăieşti cu el, e crucea ta, ca o maladie cronică ce nu e o condamnare la moarte, dar nici nu are leac. Poate de asta m-am făcut medic, ca măcar să simt că lupt cumva cu ea, dacă nu pe frontul meu, pe al altora.

Deşi parcă nu era chiar aşa „pe vremuri”. Era mai uşor pe atunci. Era, în orice caz, atât de uşor să deschid o carte de poezie şi să mă entuziasmez. Ce nevoie aveam să scriu, dacă scriau alţii atât de bine în locul meu, dacă îmi lua sufletul foc atât de uşor de la scânteile din jur?

Cele de mai sus sună de parcă m-am dat bătut. Vreau să vă spun că nu m-am dat bătut. Îmi face bine să scriu aici, unui public imaginar, despre durerile mele, îmi place să cred că aici nu necăjesc pe nimeni cu ele. Dar nu m-am dat bătut. Fac mii de planuri de atac. O să le fac până la adânci bătrâneţi, dacă le apuc. Voi fi un moş caraghios, plănuitor, din cei de care necunoscuţii râd iar nepoţii plâng, tocmai fiindcă nu se dă bătut în ciuda tuturor evidenţelor care arată că a pierdut, că e prea târziu.

About The Author

1 thought on “Girafa fără pete

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.