Je traverse une période d’intense fatigue

De vreo șapte-opt ani, am cu mine tot timpul o oboseală. Uneori e mare, de de abia mă mișc cu ea în cârcă, alteori mă lasă să alerg o sută de km pe bicicletă, atâta e de ușoară. Dar e mereu, mereu cu mine. Nu mă gândesc permanent la ea, dar dacă îmi aduc aminte și mă uit, e acolo.

O fi bătrânețea? Am aproape patruzeci și unu de ani. Așa arată înaintarea în vârstă? De acum încolo oboseala asta va crește ca un cozonac, apoi ca un munte, cocoșându-mă și strivindu-mă în anii mei de aur?

Aproape că m-am împrieteni cu ea. Aproape. O simt vie și autonomă, personificată, și nu e malevolentă, e ca un amic are mă bate pe umăr și-mi zice, hei, e prea mult pentru tine, las-o mai moale.

Dar nu pot să o las mai moale. Am aproape patruzeci și unu de ani și sunt atâtea de făcut. Pare prea devreme să fiu obosit, e ca și cum nu e nici măcar amiaza și eu vreau să trag un pui de somn. Așa că am devenit un animal extrem de rutinier, fiecare zi seamănă cu cealaltă în toate aspectele mai puțin pacienții mei, unii mereu alții, unii aceiași dar și ei în schimbare. Și de copiii mei, care cresc. Și orașul care devine tot mai otrăvitor. Și de mine care îmbătrânesc. După cum vedeți, e nevoie de un efort considerabil ca să țin lucrurile în frâu, în loc, să le dau cât de cât un cadru de constanță, chiar dacă panta rhei, cum zicea profetul Pătrățel.

Poate de aia oi fi așa de obosit.

About The Author

5 thoughts on “Je traverse une période d’intense fatigue

  1. Textul îmi descrie un om blazat, îmbătrânit psihic mai degrabă, nu fizic, care ar avea nevoie de o oarecare schimbare în viață, poate un hobby nou, o activitate interesantă, un abonament filarmonic, o reinventare, o
    pur și simplu detoxifiere psiho-fizică. Rutina e periculoasă și cred ca toți avem nevoie, din când în când, s-o combatem 😊 pentru a nu o lăsa mai târziu să se dezvolte într-o criză a vârstei. Dar să nu vând castraveți grădinarului 😀 Mult succes!

  2. Nu cred că oboseala asta e un semn de bătrânețe. E mai cu seamă un rezultat al evoluției noastre complet ratate ca societate. Văd mereu în jurul meu oameni de toate vârstele (și mai tineri ca mine, și mai în vârstă, și mult mai în vârstă) complet epuizați, cu cearcăne adânci, împingând limitele până în pânzele albe. Acum ar fi simplu dacă s-ar rezolva doar cu un alt hobby sau cu un abonament la filarmonică, pare o rețetă frumoasă pentru a mai neutraliza debandada, însă adevărul e că e un pic mai complicat. Ideea e că nu ne mai permitem nici luxul dualității. Nu mai ești doar Dr. Jekyll și Mr. Hyde. Ești Dr. Jekyll, Mr. Hyde și încă vreo 4-5. Distribuția e din ce în ce mai stufoasă și rolurile sunt toate ale tale. Nu mai e piesa de teatru minimalistă cu trei personaje. E blockbusteruk american cu efecte speciale și cu tine peste tot. Inclusiv în rolul dublurilor.
    Eu nu am o soluție la treaba asta, deși mă frământă intens. Până la androizi sau la alte forme de AI, rămânem cu utopiile personale, atât cât ne mai amintim din ele (câteodată foarte puțin spre deloc, la intervale de timp din ce în ce mai lungi).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.