Despre bidimensionalitatea timpului

Mai intâi, vă cer scuze pentru pauza neanunţată, mă apucase iarăşi un atac de talasemie, de data asta atât de brusc, că a trebuit să plec foarte repede.

Una dintre vechile mele groaze, nu e numai a mea, de altfel, e succesiunea timpului. N-o să zic despre multiplele parade pe care omenirea le-a inventat împotriva acestui coşmar, le găsiţi tratate în Istoria Eternităţii a lui Borges. O să vorbesc doar despre parada mea, şi despre cum am descoperit că timpul are nu una, ci cel puţin două dimensiuni, nefiind deci o linie dreaptă, ci mai curând un plan, căruia îi putem ataşa un sistem de axe perpendiculare. Vă şi aud: “dar cum se poate aşa ceva, zi-ne mai repede”. Bine.

Sunt deci, îngrozit de succesiunea temporală în general şi a vieţii mele în particular. Parcurgerea unor etape ireversibile mi se pare oribilă. Una dintre mătuşile mele centenare a trăit în tinereţe în Egipt. Spre finalul vieţii, stătea lângă fereastră şi deplângea faptul că nu se mai poate întoarce acolo, că acea perioadă a trecut demult în vasta arhiva a trecutului şi că este imposibil să o aduci înapoi, şi iat-o, într-un apartament in Drumul Taberei pe care nu avea să-l mai părăsească vreodată. O înţelegeam perfect. Ca să evit regretele de bătrâneţe şi drumurile fără întoarcere, revin mereu în aceleaşi locuri, îmi organizez viaţa în tabieturi şi obiceiuri dragi, cărora nu le spun niciodată adio. (Las noutatea să vină doar din neprevăzutul cotidian, dar asta e altă temă de discuţie.) De exemplu, în fiecare an, uneori de două ori pe an, merg în acelaşi loc la mare, în acelaşi orăşel cu port, în gazdă la aceeaşi familie de tătari la care veneau în gazdă părinţii mei când erau tineri cavaleri rătăcitori, cu mult înainte de naşterea mea. De 28 de ani tot mă întorc aici, către acelaşi ţărm, către aceiaşi oameni mult iubiţi. De fiecare dată am la îndemână marea probabilitate a revenirii în anul viitor, astfel că niciodată nu trebuie să-mi iau rămas bun cu adevărat. Succesiunea inexorabilă a timpului este, momentan, păcălită. Ştiu, doar momentan, dar e deja o mare victorie, sau cel puţin aşa credeam.

Căci anul ăsta, în timp ce leneveam în binecunoscuta cameră albastră cu miros sărat, dintr-o dată mi-au apărut în minte toţi anii precedenţi în care am lenevit în camera albastră, încă de când eram mic, şi chiar înainte, înainte de a mă fi născut, când leneveam sub formă de intenţie inconştientă, prima copilărie, a doua, când deja purtam slip, adolescenţa, primele iubiri de vară, Baudelaire citit la şaişpe ani în port, şi mormane de alte mizilicuri, toate supraetajate în acelaşi loc, că domniilor voastre, când vă povestesc, e firesc să nu vă pară mare lucru, dar sunt amintirile mele şi m-am simţit absorbit ca într-un puţ foarte adânc, din ăla de îţi dau lacrimile, şi mi-am dat seama că timpul este şi vertical, ca o râpă.

Aşadar, îmi este astăzi clar că timpul nu e numai o succesiune sau o continuitate orizontală de evenimente şi clipe, ci are şi o dimensiune verticală, astfel încât l-am putea reprezenta într-un sistem de axe, în care, convenţional, domeniul din stânga originilor axelor este trecutul, iar cel de după – viitorul. Precum în imaginea de mai jos.

Fiecărui punct din timp îi corespunde o abscisă şi o ordonată. Când şi abscisa şi ordonata sunt negative sau pozitive, precum în punctele A sau B din schemă, avem de-a face cu trecutul sau viitorul fizic. Mai interesant este când una dintre coordonate e negativă şi celaltă pozitivă, cum e cazul punctelor C şi D. Ce-a alea, nu ştiu. Amintiri, proociri, altceva, etc. Simţiţi-vă liberi să vă daţi cu părerea.