Arta conversaţiei

  Primele noţiuni elementare de conversaţie sunt dobândite târziu în dezvoltare. Uneori după 50 de ani. Există cazuri în care aceasta s-a petrecut după moarte. După cum există şi cazuri de conversanţi precoce.

Mi-aduc aminte de prima mea conversaţie, dintre cele foarte puţine pe care le-am avut. Eram în prezenţa unui prieten, care tocmai trecuse printr-o suferinţă grea, dar obişnuită, ca toate suferinţele. Nu tainele lipsesc, ele sunt la tot pasul, adormindu-ne cu banalul apariţiei lor. El stătea pe scaun şi bea nişte suc sau o cafea, eu la fel, cred. Nu ziceam nici unul absolut nimic. Pe tot parcursul conversaţiei, mi-am dat seama că omul acela chiar exista, de adevărat, puteam să îl pipăi şi să urlu “este”. Şi mai eram convins că şi eu existam. Nu mai ştiu dacă am rămas tăcuţi tot timpul, probabil că om fi zis ceva, despre vreme sau starea drumurilor, dar sufletele noastre vorbeau unul cu altul, dacă îmi permiteţi o platitudine, şi n-aveţi încotro că e blogul meu, na.

La prima vedere, am puţine în comun cu acest prieten. Nu citim aceleaşi lucruri, nu frecventăm aceleaşi cercuri, nu ne bucură aceleaşi lucruri (dintre lucrurile mărunte, zic), suntem foarte diferiţi. Din cauza asta, cuvintele care se schimbă între noi rămân mereu la suprafaţă, la vreme şi la starea drumurilor şi poate la politică şi la fotbal. Dar regretele lui sunt ale mele, şi viaţa noastră e doar una. Nu am nevoie să îl văd des, doar fiindcă ştiu că există viaţa e suportabilă, şi, când unul dintre noi va muri, dacă celălalt va continua să trăiască, aceasta va fi dovada irefutabilă a existenţei vieţii de după moarte.

Mai am conversaţii din când în când, foarte scurte. Au fost descrise conversaţii fulgurante cu oameni străini de pe stradă. Dar nu poţi avea o conversaţie fără să ştii ce e amărăciunea şi moartea, fără să fii în stare să recunoşti imediat acea curbă aparte a zâmbetului celuilalt, fără să poţi să-ţi dai seama că între tine şi mine nu e nici o diferenţă, că,  dacă eşti înţepat, sângele meu va curge.

Lumea e plină de necunoscuţi şi inimile noastre sunt prea mici să-i recunoască pe toţi. Necunoscuţilor pe care i-am întâlnit, pe care n-am fost în stare să-i recunosc, sau care nu m-au putut recunoaşte, le trimit, acum şi mereu, toate gândurile mele bune.