Ce ciudat, azi mi-am dorit să plou, dar nu orişicum, să plou cu piatră. Să fiu o bucată de gheaţă cât oul de struţ, căzând din ce în ce în ce mai repede, alături de alte câteva milioane de fraţi şi surori, izbindu-ne de Casa Poporului, şi de tot felul de alte Palate, făcându-i praf geamurile, punând la pământ toată recolta anuală de buruieni otrăvite.
Desigur, niciun pericol, pietrele dorm cuminţi. Şi afară a început să dea cu piatră, dar noi nu eram printre picături. Întâmplător am trecut prin Rahova, să vezi minunăţie, ţâşnea apa din canale de un metru, de parcă erau fântânile dinspre Casa Poporului şi de la alte Palate.
Mâine o să-mi doresc să fiu Dâmboviţa şi să dau pe afară.
hihi, ce ciudatule!