Sandale

Înţeleg dragostea unora pentru Tahiti, după cum înţeleg şi de ce,  odată ajuns acolo, de obicei mori.

Mă uit niţel la pielea mea: e încă închisă la culoare. Ce păr încâlcit am.

Deschid obloanele, vântul îmi umflă draperiile, încăperea se umple  de ţipete de perscăruşi şi de sirene de vapor.

La colţul străzii, se demolează de zor o clădire. E veche şi mare, deci greu de dărâmat. Din când în când, un nor gros  se ridică deasupra şantierului şi se lasă peste strada Visarion, şi pulberea fină, sângele casei, mi se aşează pe pielea închisă la culoare. Nu pare să fie un loc pentru mine în viaţa asta nouă, şi sunt prea tânăr ca să am amintirile unei vieţi trecute, în care să mă ascund. Logic, n-ar fi trebuit să exist. Şi totuşi exist, şi îmi bubuie inima în piept ca tunetele de astă-primăvară, prin ochi îmi ţâşnesc tot felul de flăcări, ceea ce înseamnă că pe undeva s-a strecurat o eroare în raţionament.

Mă gândesc că, dacă fac un efort de voinţă, pot prelungi vara la nesfârşit. Hai că mă duc să-mi pun sandalele şi să mă plimb puţin, până la farul genovez şi înapoi. De fapt, cred că nu-mi mai pun sandalele.

13 comments

  1. lila says:

    imi place cum scrii, da’ te lamentezi in ceea ce scrii.
    azi vazui 1 gagiu blond in picioarele goale, intre p-ta buzesti si stirbei voda. statea la stop aproape de intersectia cu general berthelot. tu erai?

Leave a Reply


5 + one =