Ceva

Pe strada Amiezii paşii se aud altfel, pentru că nu există asfalt, ci un amestec de pietre şi noroi. În marea căldură de iulie, strada fiind tare, paşii lui Selim se aud mai bine, un zgomot de târşâit de sandale. Fiecare pas e urmat de o scurtă pauză, de abia dacă ai timp să-ţi pui întrebarea dacă Selim se va opri în sfârşit. A trecut mult timp de când n-a mai păşit pe strada Amiezii, dar toţi locuitorii îşi amintesc şi îi recunosc ritmul mersului, care pare să-l sincopeze perfect pe cel al respiraţiei celui ce îl ascultă, inspiri-târş-expiri-târş. Totul la Selim scapă observatorului, de parcă nici nu ar fi din lumea asta şi s-ar mişca după alte legi. Şi înfăţişarea îi e străină, deşi a locuit în cartier din totdeauna, la fel şi înaintaşii lui, cât se ştie. Ochii îi sunt foarte înguşti, de parcă ar privi tot timpul prin fantele unor persiene, sau, mai bine zis, de parcă tu ai încerca să-l priveşti prin fantele unor persiene, dincolo de care străluceşte ceva neclar. Faţa îi e împietrită într-o jumătate de zâmbet, palmele stau mai mereu încleştate la spate. Oricum, e tătar, şi obiceiurile lui sunt altele, dar nu e numai asta, mai sunt şi alţi tătari în cartier şi nu sunt aşa de străini, ba din contră, te înţelegi foarte bine cu ei. Nu că nu te-ai înţelege cu Selim, sau cel puţin el te înţelege când îi spui ceva, dar e limpede că tu nu îl înţelegi pe el, decât puţin, cât te lasă.

Selim Ablai e foarte bătrân, după socoteala obişnuită, poate şi de asta nu l-a mai văzut nimeni de foarte mult timp, ştiau că trăia doar fiindcă nicio procesiune de înmormântare nu i-a plecat din casa neamului lui. Toată lumea îl bănuia aşadar neputincios, trăindu-şi ultimii lungi ani îngrijit de copii. Dar uite-l, e neschimbat, bătrânii bagă mâna în foc că aceleaşi riduri adânci erau acolo şi acum treizeci de ani. Sigur, poate tătarii nu îmbătrânesc la fel, e, cum să nu, că doar n-or fi şi ei oameni.

Dacă şi Selim Ablai a ieşit din văgăuna lui, înseamnă că e chiar de rău. Uite-l, a ajuns în capul străzii, stă şi priveşte locul gol, mă rog, dacă l-o privi, cu ochii ăia înguşti ar putea la fel de bine să doarmă în picioare. Totuşi, priveşte atent la groapa care se cască acolo unde acum o săptămână era o casă. O casă dărăpănată, cu găuri în acoperişi şi geamlâc cârpit în o mie de locuri, dar în ea stăteau douăsprezece suflete, o familie întreagă. E a patra casă care dispare, în cartier. Dispare peste noapte, cu totul, mai puţin oamenii din ea, care se trezesc din vis cu cerul gol deasupra lor şi pământ proaspăt scobit drept pat. Priveşte, se apleacă uşor, de parcă n-ar avea o mie de ani, pare că miroase ceva, câine bătrân, şi acum iar porneşte, târşa târşa, gata, e după colţ, nu se mai vede.