Extraterestrul

Imaginează-ţi un extraterestru. Are în comun cu oamenii doar două lucuri: e viu şi e conştient. În rest, e fundamental diferit. Nu aparţine niciunei civilizaţii, niciunei societăţi, niciunui grup. Extraterestul nostru este o formă de viaţă unică. Prin asta am putea înţelege că e singur, ceea ce ar fi întrucâtva fals, pentru că singurătatea se raportează la non-singurătate. Ori el s-a născut unic, nu a avut alternativă. Pentru el (noi nu avem pronume personal neutru, aşa că îl folosesc la întâmplare pe cel masculin), alternativa nu este nici măcar de imaginat. (Putem presupune sau postula că are imaginaţie, dar acest lucru nu e indispensabil discuţiei din seara aceasta.)

Care sunt limitele acestui extraterestru? Noi avem nişte limite clare, circumscrise de alte limite. Limita noastră e Celălalt. Chiar şi când celălalt nu e o persoană per se, ci ceva legat de o altă persoană fie şi la modul pur ipotetic. Întrucât extraterestrul nu cunoaşte un Celălalt, el nu are limite. Corpul său se confundă cu Universul existent şi posibil. Este infinit.
Ca şi noi, nu are amintiri despre prima sa copilărie. Pentru că nu are cine să îi spună dacă a avut un început, ar putea considera că NU are un început, sau mai curând nu ar avea noţiunea de început. Dacă la un moment dat va muri, moartea îl va lua cu totul prin surprindere, nu va şti niciodată că a decedat.

Şi lucrurile merg mai departe. Toată gândirea noastră, de oameni, se bazează pe clasificare. Prin ea am reuşit să organizăm lumea, altfel mult prea mare pentru noi. Prima clasificare pe care omul, la începuturile sale, a făcut-o, a fost probabil cea între el însuşi şi alt om. De aici a început totul. Acest monstru pe care te-am rugat să îl imaginezi nu poate opera cu definiţii şi concepte. Pentru că el însuşi este unic, nu poate clasifica lumea. Neavând termen de comparaţie, nu are însuşiri. Este aşadar: nemărginit, nemuritor, amorf.

Acum întoarce-ţi gândirea un pic asupra propriei persoane. Întreaga ta fiinţă, tot ce faci, ştii, eşti, de unde vii, încotro te duci, nu are sens decât pentru că există Ceilalţi. Or fi ei iadul, dar datorită lor ai atribute care te definesc. Şi atunci, te întreb: ce e unic la tine? Dacă totul, la tine, a fost inventat de mult şi îţi e atribuit de ceilalţi, la capătul zilei, când pleoapele tale se interpun între tine şi Univers, iar reflecţia Universului în tine începe să se deşire în timp ce adormi, ce rămâne din tine?

(Notă: pentru un impact mai mare, am folosit în acest post o tehnică inedită pe blogul meu dar cunoscută în presa audio-vizuală: tutuiala agresivă a clientului. Postul trebuie citit cu voce tare, cu intonaţia tipului care zice promourile la televizor. Să-mi ziceţi ce iese.)