Ca literatura SF & F să fie mainstream, ar trebui să facă un compromis. Literatura mainstream este aceea literatură care face parte cel mai mult, ea însăşi, din realitatea instantanee a vieţii noastre sociale. Literatura SF & F conţine alte lumi, alte realităţi. Realităţile alea o pot oglindi pe a noastră, deformat, dar niciodată nu o pot intersecta, pentru că importantă este diferenţa, alteritatea, nu asemănarea. Ori, singura metodă prin care o altă lume o poate intersecta pe a noastră, păsrându-şi totuşi propria ei autonomie şi coerenţă, este alegoria. Alegoria este doar un rebus, şi o greşeală estetică, aşa cum ne învaţă Benedetto Croce. Alegoria nu a mai fost literatură bună încă din Evul Mediu. Să ne amintim ce categoric a fost Tolkien în respingerea unei analogii între lumea creată de el şi cea reală.
Sigur, există perioade în care ne refugiem atât de mult în imaginar, încât literatura SF & F ar putea ajunge mainstream. Dar atunci, imaginarul ar deveni încă un strat al realităţii, peste nenumăratele deja aşezate, şi fantasticul ar fi realism.
Try William Gibson and you will see some non-allegorical literature at its best.
Then try Ursula K Le Guin (The Left Hand of Darkness) or Brian Aldiss (the Helliconia cycle) and you will find some allegory at its best.
Si, last but not least, vii cu un argument schiop. De parca literatura mainstream n-ar fi plina de alegorii, unele din ele nashpa shi stravezii shi nasoale. Comme on… Un pretext iezuit de dat in cap din nou literaturii SF & F. Elitishtilor. Huoo! La nava spatziala cu voi. La roboti! La lasere! Sa va manince ecstratereshtrii intr-un act alegoric de mare frumusetze contemplativa.
🙂
De ce e alegoria o greșeală estetică? *curios*
Vlad, mi-e teamă că nu pot să te urmăresc. Gândeşte-te la cum realismul magic a devenit, azi, mainstream: Marquez şi Rushdie se vând cu toptanul. “Un veac de singurătate” şi “Seducătoarea din Florenţa” au ceva în comun cu “realitatea instantanee a vieţii noastre sociale”? Sau “Baudolino”?
Nţ, mi se pare firav punctul tău de vedere.
Turambar, am dat eu în cap la SF & F? Şi de ce literatura mainstream ar fi neapărat bună? (O să întrebe tapirul ce e aia literatură bună, presimt.) Într-un fel, ceea ce am vrut să zic e că, pentru ca SF & F să devină mainstream, trebuie să facă un rabat de la calitate, sau de la calităţile ei intrinseci. Deci argumentul şchiop nu a fost niciodată al meu.
Pinocchio, prin alegorie înţeleg un mesaj codificat. În Istoria Ieroglifică, este vorba de personaje reale, ascunse în spatele unui bestiar. Metafora, pe de altă parte, cică ar aduce ceva în plus. Adică, în alegorie avem o realitate codificată, în metaforă, avem ceva mai presus de realitate, cu existenţă de sine stătătoare. Şi metafora conţine un cod, dar codul nu se cere descifrat, ci încifrarea aduce cu sine ceva nou. Singura valoarea a alegoriei e cea rebusistică. Cam aşa era teoria.
Ştiaţi că Leopoldo Lugones a scris povestiri SF? “Las Fuerzas Extranas” se cheamă volumul şi e din…1906. Oare pe unde aş putea să le găsesc?
În principiu da, dar ce te faci cu alegoria vazută ca metaforă multiplă?
Vladotapirului: Literatura bună e aia postmodernă (hihihi…)
Realismul magic nu mi se pare literatură fantastică. E vorba de un miraculos pseudofolcloric. Adică, povestea e spusă ca şi când ar fi reală, dar deformată de un imaginar popular. E foarte mult alegoric în realismul magic, şi aici ar putea fi o slăbiciune a lui. În spatele fiecărui fapt “magic” se ascunde unul real şi prozaic, care poate fi găsit. Rushdie, în “Ruşinea”, de teamă să nu fie prea “magic”, scrie două finaluri, mai întâi cel magic, despre care realizăm că e o legendă, apoi cel real. Puterea realismului magic vine din faptul că cititorii au ales să ignore codul, şi să se bucure de poveste ca şi când miraculosul ar fi fost realul, lucru care, cred, l-a surprins şi pe Marquez după publicarea lui Cien anos…
Seducătoarea din Florenţa nici măcar nu mai e realism magic, ci aproape ficţiune speculativă. Rushdie îşi imaginează o legătură de sânge care nu a existat, care nu ar fi avut cum să existe, între Orient şi Occident, şi dezvoltă de acolo. Rezultatul e foartea agreabil, recunosc. Dar cartea este mainstream nu prin partea ei speculativă (pe care probabil l-au perceput cam 1% dintre cititori) , ci prin exotism. Dar ce are de-a face cu SF & F?
Pinocchio: metafora multiplă e ca şi cum ai face un haiku multiplu. Îşi pierde valoarea.
Păi nu e ca și cum. Eu zic că alegoria *este* o colecție de metafore. Exemplu: alegoria morții din Miorița, care nu văd de ce și-ar pierde valoarea.
Ah, dar acolo e o colecţie de altceva. Nici nu cred că putem vorbi de figuri de stil. Estetica mioriţei vine din faptul că e o rămăşiţă probabilă a ceva mai vechi (şi mai sacru, cu riscul de a folosi grade de comparaţie forţate şi clişee).
(pana vine Tapirul) Ce e aia literatura mainstream?
Aia la moda? Aia unanim acceptata? Aia comerciala? Aia vandabila? Aia ‘corecta politic’? Aia care nu contrazice mass-media?
Păi, uite, o defineşte Vlad însuşi:
“Literatura mainstream este aceea literatură care face parte cel mai mult, ea însăşi, din realitatea instantanee a vieţii noastre sociale.”
Deci, pentru uzul discuţiei de faţă, caracterul de mainstream nu presupune judecăţi de valoare. Dacă înţeleg corect ce zice Vlad, Telemann şi Haendel, Rameau şi Bach, Cherubini şi Beethoven au fost toţi mainstream la vremea lor, chiar dacă azi îi considerăm de valori inegale. Deci “mainstream”-ătatea are cel mult legătură cu “moda”, dar nu în sensul de jos al cuvântului, ci în cel “hegelian”, de Zeitgeist, de oglindă a spiritului într-o anumită perioadă.
Asta vrei să zici, Vlad?
Vlad, mi-e teama ca trebuie sa incepi cu propriile tale definitii, si dup-aia vorbim. Alegorie este o serie de simboluri, sau o metafora extinsa care imi da reprezentarea figurativa a unui sens, a unui adevar , a unei realitati.Nu Cantemir doar , ci si Melville, Hawthorne,Rushdie. Si cine spune ca realitatea trebuie sa fie musai ce se invata la scoala ca e realitatea? Adica un concept de mult depasit al realitatii. Unul din rosturile artistului e sa-mi revele ceea ce eu, muritor de rand, nu stiu sau nu pot pune in cuvinte. Asa zisa literatura sf sau fantezia, daca e intr-adevar arta, imi descopera dimensiuni ale realitatii, nu in limbaj denotativ, ca n-avem pentru asa ceva, ci prin conotatie, metafora, alegorie, conceit, tot limbajul figurativ dar si toata imaginatia de care e capabil un artist.Imi creeaza o noua lume ca sa imi exprime un nou/alt adevar.
Si este foarte mainstream literatura asta, pentru ca traim o epoca de descoperire a unor noi dimensiuni ale realitatii, pentru care cuvintele trebuie investite cu noi sensuri.Un cuvant trecut printr-o metafora sau folosit ca o caramida intr-un edificiu total nou, capata sensuri noi.
Spun si eu alaturi de ceilalti, aici gresesti.
Iu-huuu! Iată Dilly şi eu împreună, şold la şold, de aceeaşi parte a baricadei! Vlad, mai scrie d-astea, poate-poate iese ceva! Ţineţi-mi pumnii! Hai, v-am pupat, fug să dau acatist!
(Şi ăsta-i decât începutul!)
Pi daca exista un adjectiv, nu exista si o judecata? Ma rog, criterii.
am scris “guitz” ca sa postez acest comentariu…
asa si cu “impartirea” pe literaturi: sf vs. mainstream inseamna acceptarea unui cod de lectura care imi suspenda neincrederea in mai mare (sf) sau mai mica (mainstream) masura.
exista realitate imediata in literatura? adica: realitatea din mainstream este, cu necesitate, propria-si explicatie, propriul scop, sau reprezinta doar o poarta catre acelasi hau existential, pe care sefeul il exploreaza de alta maniera, adica prin scurtcircuitarea locului comun?
cu alte cuvinte, daca accept ca a scrie sau a citi un text implica un “antispam” (o cheie), cand scriu/citesc sf, inseamna ca folosesc “guitz”, iar cand scriu/citesc mainstream, inseamna ca folosesc “ham”. 🙂
in ce ma priveste, insa, l-as cita pe dragos cu ale sale chestii livresti cand il citeaza, la randul sau pe cehov: sunt carti care imi plac si carti care nu-mi plac, alt criteriu n-am.
in concluzie: de ce mainstream vs. sf?
Împricinatule, pe mine sau pe dumneata nu ne interesează împărţirea în SF şi mainstream. Nu la modul personal. Social însă, se pare că făcură alţii împărţirea asta şi ne-o impun şi nouă. Eu cred că e dăunătoare încercarea unei opere SF & F de a fi mainstream, cred că SF&F nu ar trebui să aibă preocuparea asta.
A., curaj, până la urmă tot te însurăm noi.
Băăăi! Dar eu nu vreau să mă însor!! Ptiu, ptiu, ptiu, puşche pi limba ta! Eu vreau să am jdemii dă femei!
pinocchio:
“Literatura bună e aia postmodernă (hihihi…)”.
E gluma, nu?
Nu m-am gindit aplicat la subiect, dar acum, ca am vazut negru pe alb chestia spusa de tine, un inceput de definitzie ar fi exact opusul: “Literatura buna nu este, among others, cea post-moderna” (gata, mi-am stricat amicitzia cu urmuzzul).
Creierul e lichefiat de shaliorul sinistrissim, asha ca, chapeau impricinatului pentru splendida sa definitzie: literatura buna este cea care imi place.
În afară de glumă, era un wink pentru Tapir. Din literatura postmodernă singurul după care mă dau în vînt este Mircea Cărtărescu (la Poemele de Amor mă refer), pentru că (1) am crescut (a) cu el (creștem la orice vîrstă), (b) din el (ca dintr-o haină rămasă mică — slavă Domnului!) și (2) are o lărgime și o profunzime care depășesc limitele simplelor curente și mode.
Serios: Am rezerve să subscriu la definiția că literatura bună e aia care îmi place. Mi se pare că ăsta este principiul care a dus de rîpă massmedia românească. În ce mă privește, recunosc că gust uneori literatură de o calitate discutabilă (mă ceartă Diotima) și că există literatură (probabil multă) foarte bună, care nu îmi place pentru că n-o înțeleg sau pentru că nu catadixesc să fac efortul necesar înțelegerii. La 20 de ani am mîncat o bătaie zdravănă de la cel mai bun prieten al meu din liceu (Dumnezeu să-l ierte, inclusiv pentru asta) pentru că refuzam să-l citesc pe Dostoievski. Nici pînă acum n-am binevoit să-l citesc, deși am recunoscut întotdeauna (mai mult sau mai puțin explicit) că este literatură mare. Mă felicit că am avut tăria de caracter să mă apuc de Proust fără să mă las intimidat de lungime.
Și, ca să revin la topic și la SF, literatura beletristică este întotdeauna mai mult sau mai puțin ficțiune și fantastic, odată ce este măcar în parte subiectivă. (Altfel s-ar chema literatură științifică.) Iar prin mainstream parcă-parcă aș înțelege mai degrabă literatura de duzină.
Cum adică n-aţi citit până acum Dostoievski? Nimic? NIMIC??? Sunteţi iresponsabil??? “Demonii” mă urmăreşte după ani de când am citit-o, de fapt chiar mă gândesc să reiau Dostoievski integral, după 10-15 ani de la prima lectură.
Problema cu Dostoievski e că dacă nu l-ai citit nu poţi muri. Dar nu vă bucuraţi, că nu la imortalitate mă refeream. E vorba că agonizaţi şi vă chinuiţi, dar în viaţă tot rămâneţi şi nu vă puteţi stinge oricât v-aţi dori-o. Repede, puneţi mâna pe “Demonii”! Preferabil în româneşte – perioada influneţei sovietice a avut ca unică reuşită o explozie de traduceri impecabile din ruseşte.
Şi nu vă daţi în vânt după Eco şi Rushdie? “Insula din ziua de ieri” şi “Flacăra reginei Loana” sunt nişte cărţi foarte calde. Iar “Copiii din miez de noapte” este printre preferatele mele: de 5 ori m-am apucat de ea, de 4 n-am reuşit să trec de primele 5 pagini. Ultima oară însă m-a prins, iar pe măsură ce înaintam îmi doream să nu se mai termine.
Ce bine că sîntem la distanță, altfel riscam să mă luați și dumneavoastră la bătaie. Nu pot să pun mîna pe acele ediții românești, pentru că, hélas! le-am expulzat din bibliotecă la numita vîrstă de 20 de ani, ceea ce mi-a agravat situația. Oare prietenul meu a murit la 47 pentru că a citit atîta Dostoievski? Sau a citit atîta Dostoievski pentru că avea să moară la 47 de ani?
Dostoievski are atata suflet, incat e imposibil sa nu-ti placa tie, Pinocchio. Voluptatea pacatului, chinul infernal al pacatosului si sentimentul acela ca Dumnezeu e mereu aproape daca vrei sa te ridici, dupa ce ai cazut in cea mai adanca prapastie de rusine sau vina sau omeneasca greseala.Ti-o fi zis cineva doar ca e scriitor mare, nu ca e un mare pacatos cu suflet cat toata omenirea dupa cadere.Agrafena Alexandrovna e personajul literar in care eu, de pilda, ma regasesc cel mai mult. Mai ales in scena cu Katerina Ivanovna.
Îmi dați voie să termin cu Proust mai întîi?
🙂
Mai am cîteva pagini din “Guermantes” și pot să încep “Sodoma și Gomora”. Nu pot să întrerup tocmai acum 😀
By all means. Nu te apuca de Dostoieski decat cand simti ca ai nevoie de justificare. Si incepe cu Crima si pedeapsa, apoi Karamazovii.Apoi Idiotul. Si apoi ce vrei. Dar fa o pauza dupa Proust. Citeste un booker, the blind assassin, the life of pi, the god of small things.Joaca-te putin inainte de Dostoievski.
Ce fel de justificare?
🙂
Iete na. Macmac.
A.-ule, barul “cecenia” îţi spune ceva?
(n-am timp acum că aştept musafiri, dar o sa reiau totul pe îndelete)
pinocchio: ok, got it.
1. Eu nu cred ca A. este un domn, vreau sa zic ‘o persoana masculina”. Are alt Weltanschauung.
2. Nu intzeleg chestia cu ‘dus de ripa massmedia romaneSTI” (caci media este pluralul de la medium, macar tu ar trebui sa stii, ca ei, mediaticii romani, habar nu au). Nu au dus nimic de ripa, ca nu era NIMIC de dus. Jurnalismul romanesc nu a apucat sa existe, dupa ’89, ca sa aiba apoi motive sa dispara. Hai sa fim serioshi. Marile figuri mediatice romane, Cristoiu, Tuca, CTPopescu, securistul Sorin R.Stanescu – pai sint astia mari jurnalisti? Ca cei care se bucura de aceasta eticheta in presa franceza, sau americana, sau britanica?
3. Citeshti ce vrei si potzi, chestia cu Dostoievski e una printre mii altele. Deja, daca termini Proust esti TARE! Si nici nu e nevoie sa citesti tot, doar vreo 2-3, ce e aia sa citeshti un autor din scoartza in scoartza? Citeste Maurice mai bine decit Dostoievski. Sau ceva vesel si/sau festiv, avind in vedere.
Nu, nu obişnuiesc cocktailuri Molotov. Dar abia aştept detaliile. M-ai făcut curios.
Dar de REcitit, ce recitiți?
Vera, mea culpa pentru mass-media.
1. Nu se știe niciodată. Ai văzut-o, ca fapt divers, pe Incze Klara pozată în domn? Domn, adică domn-domn, cu baston și joben, mit Stock und Hut.
2. Am avut eu o presimțire că nu se înțelege ce vreau să spun, drept care mulțumesc pentru întrebare. Vorbeam de lenea de a ne bălăci comod și călduț la un anumit nivel și de a aduce noile scrieri la nivelul ăsta, în loc să căutăm scrieri de un nivel mai înalt la care să ne ridicăm noi. În ce privește beletristica, mecanismul ăsta sper că funcționează mai puțin, dar funcționează. În schimb, în mass-media se produce din principiu pe gustul și nivelul publicului, care este în majoritate prea puțin educat, nivelul scade, educația scade și ea, etc. Adică un cerc vicios, în care și nivelul de educație al maselor, și nivelul produselor mass-media se află în picaj. Soluția o văd de exemplu în Germania, unde televiziunile de stat au sarcina explicită de a face educația maselor, și rezultatul se vede.
Mi se pare că a existat și există în România și mass-media de calitate, deși prea puțină din păcate. Produsele de calitate sînt întotdeauna prea puține din păcate. Un exemplu care îmi vine în minte este “Serata” lui Iosif Sava; altul ar fi “Drumurile europene” ale lui Ioan Grigorescu; cînd eram studenți la Politehnică așteptam mereu ca pe pîinea caldă ultimul număr din “Știință și tehnică” și ne hăhăiam citind “Planeta mediocrilor” a lui Ioan Groșan în roman-foileton și urmărind joaca de-a v-ați ascunselea cu cenzura; mai sînt și altele. Actual, “Cațavencu” mi se pare, cel puțin parțial și ca tendință, un exemplu de bună practică jurnalistică (chiar dacă nu neapărat de profesionalitate), cu toate lipsurile și grosolăniile. Cațavencii sînt printre puținii care își permit să spună cititorului în față că e prost și incult, și să facă ceva, așa cum știu ei, să schimbe starea asta de fapt.
3. “Căutarea timpului pierdut” am s-o termin cu siguranță, dar asta s-ar putea să mai dureze cîțiva ani. Pentru că da, îl citesc din scoarță în scoarță, cu toată savoarea, despre care mă bucur că durează. Tare sînt dacă reușesc să savurez la fel și ultimul volum, care îmi lipsește din “Biblioteca pentru tonți”, dar domnu’ Inginer mi-a cumpărat de ziua mea (și la sugestia mea) “Căutarea” completă în ediție de lux — și, evident, în franceză. Deocamdată dorm cu amîndouă la căpătîi și mă fac că citesc originalul și traducerea în paralel, dar la o adică cine știe ce neputințe primare ale cititorului vor mai ieși la iveală.
Cît despre “Maurice”, tare mă tem că voi avea semidoctismul de a mă limita la film. Din E. M. Forster am rămas cu “Omnibus spre cer”, pe care începuse să ni-l citească Diotima la ore cînd eram prin clasa a șasea. Și aici am de recuperat, dar, pînă una și alta, îmi plac ecranizările după romanele lui.
Hm, interesantă întrebare… Pe vremuri reciteam enorm de mult, de la “Robinson Crusoe” și “Colț Alb” la “Ultima licornă” a lui Peter Beagle. Nu prea mai recitesc. O fi bine, o fi rău?…
Poate ar trebui să ne luăm fiecare o carte și să o tot recitim, toată viața. Cred că așa am ajunge undeva. Poate chiar departe.-
Recitirea la vârsta adultă e altfel decât cea din copilărie. Am învăţat să citesc de mic (pe la 4 ani) şi cred că ăsta e cam singurul lucru pe care ştiu să-l fac binişor. Îmi petreceam timpul nu citind, ci recitind. (Copiii sunt în stare să repete la nesfârşit aceeaşi acţiune fără a se plictisi.)
Ce reciteam, deci? În primul rând, “Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi”. De bază. Când am ajuns la a 30-a recitire (pe la 8 ani) am renunţat să mai număr. Cărţile lui Alexandre Dumas (tatăl) şi cele ale lui Jules Verne. “Marea bătălie de la iazul mic” şi “Mică e vacanţa mare” (dar mi-e teamă că doar cei de o anumită vârstă au auzit de titlurile astea comuniste). Îmi plăceau şi cărţile sovietice (“Timur şi băieţii lui”). Apoi, de nelipsit, “Cireşarii” (salut, Tapire! doar volumul 4 nu mi-a plăcut, şi nici al 3-lea prea mult). Nu recitită, ci deja răscitită. “Alfons Zitterbacke” (poate lui Pinocchio să-i spună ceva, deşi nu cred). “Kon Tiki”.
Dar la vârsta adultă? După cum spuneam, mai greu cu recititul. “Patericul egiptean” şi “Noul testament”. “Uşa interzisă”. Am defrişat într-o perioadă mai neagră a vieţii volumul 1 din “Cercul mincinoşilor” (volumul 2 e o mizerie, nu-l cumpăraţi). “Regele şi cadavrul”, într-o altă perioadă. Jung. O carte de pilde şi povestioare Zen. Când eram licean, cărţile de popularizare scrise de dobitocul de Hawking (pe care pe atunci îl consideram un geniu). Din nou, “Kon Tiki”.
Şi, când vreau să mă destind cu ceva mai uşurel, “Critica raţiunii pure”.
Sunt pentru recitire. Practic, insa n-avem timpul necesar pentru asta. Daca-as putea, as reciti fiecare carte periodic, adica in fiecare etapa a vietii mele. Caci de fiecare data as intelege lucruri noi, mai bine si mai bine. Si nici macar in ultima faza n-as crede c-am inteles tot.
Din câte observ la cei din jur, recitirea revine în forță spre bătrânețe. Mi se pare firesc.-
Mi-am cumparat Habarnam reeditata, anul asta. *Si* pentru Miru. Ati vazt undeva Kon Tiki? (e-book, ma refer). Io as cumpara-o si de la anticariat, daca as gasi-o.
Asa cum caut, de muuult “Gelsomino in tara mincinosilor” Gianni Rodari
Catherine, muah! Ce discurs de premiantă cu coroniţă! Purtaţi cordeluţă cu pampoane?
A., you naughty boy! (If you are not a girl, of course, așa cum pare să bănuiască Vera, ceea ce ar explica afinitatea pentru cordeluță și pampon.)
Cît despre ultima fază, Catherine, eu unul nu cred că aș vrea să știu cînd sînt în ea. Anyway, dacă cartea este cu adevărat bună, da, nici atunci nu ar trebui să înțelegem tot.
Hawking? Stephen Hawking? Dar de ce e dobitoc?
hmm, cordeluta cu pampoane? port, desigur. orice este nevoie 😉
Si eu care credeam ca esti adolescent,Apunct!
Ati vazt undeva Kon Tiki?
Nu, dar tocmai am văzut că s-a făcut şi un film cu imaginile înregistrate în timpul călătoriei. Desigur, nu vă invit să-l descărcaţi ilegal de pe torente, aşa cum fac alţii…
*LOL*
(Mmmm, slurp!)
Dar dresuri negre, fine, cu imprimeuri florale?
Ăhâm, cred că e mai bine să continuăm discuţia pe adresele private… (Dilly, mă gelozeşti rău dacă te las un picuţ singurică?)
Nu, nu mai sunt… Dar tot aşa imatur am rămas! (Dar şi tot aşa de pasional!)
1) Pentru că nu se mulţumeşte să rămâne ceea ce este, adică un fizician teoretician, ci vrea să fie profet: prin 2002 declara ziarului The Telegraph că oamenii viitorului va trebui să fie modificaţi genetic pentru a nu fi dominaţi computaţional de maşini (de calcul); acum câteva zile a declarat că peste vreo 200 ani omenirea va trebui să colonizeze spaţiul, fiindcă pe Terra n-o să mai fie resurse. Între astea două declaraţii, încă multe altele de aceeaşi calitate, de exemplu despre existenţa extratereştrilor. Jenant.
2) Pentru că povesteşte într-una din cărţile lui cum a pus un pariu ştiinţific (cu Kip Thorne şi John Preskill) pe un abonament la o revistă porno. Teribilism de prost gust să alegi o asemenea miză, de încă şi mai mult prost gust s-o prezinţi câtorva milioane de cititori ca şi cum ar fi o şotie nevinovată.
3) Pentru că e luat de nespecialişti drept un geniu sau un mistic modern, ceea ce nu e.
4) Pentru că ocupă aceeaşi catedră ocupată de Dirac, deşi distanţa dintre cei doi este (că tot suntem în temă) astronomică.
5) Pentru că rezultatele lui deocamdată sunt neverificate, dar el se comportă de parcă ar fi deja confirmate experimental.
6) Pentru că face pe vedeta, deşi există fizicieni mult mai buni decât el mai discreţi şi mai decenţi.
7) Deoarece este acolo unde este numai fiindcă a prins o perioadă a istoriei în care handicapul de orice fel combinat cu corectitudinea politică te pot urca sus de tot. Dacă era şi homosexual (scuze, Pinocchio) sau negru, ar fi luat deja Nobelul.
8) Pentru că trece drept un mare gânditor în ştiinţă, când el de fapt nu e decât un mare popularizator.
9) Pentru că în gravitaţia clasică/cuantică poţi bate câmpii oricât, că nimeni nu te poate infirma.
10) Pentru că radiaţia Hawking, cel mai mare “succes” al lui, este încă ipotetică, la fel ca şi existenţa găurilor negre.
Ce dobitoc!
Tapirul ar pune la îndoială legătura cauzală dintre handicap și celebritate, iar eu l-aș susține. Chestia asta ar trebui s-o înțelegi mai bine decît mușterii mei de pe pinKpong. Ce părere ai despre postura de popularizator drept cauză a celebrității?
Domnule A., ma faci sa rosesc… Nush daca mai tii minte, dar ti-eram fana. Vrei sa profiti cumva?!
…Si daca tot intrebasi, da, am si dresuri d-alea… :))
si Demonii! si Demonii!!!!