Ce s-o fi întâmplat cu imaginaţia mea?
Am fost un copil cu o imaginaţie ceva de speriat. Aveam o întreagă lume imaginară, întinsă prin toată galaxia, cu o istorie îndelungată, mitologie, personaje măreţe, aventuri extraordinare. În marea lumii mele imaginare se vărsau, prin delte sau estuare, toate cărţile pe care le citeam. De altfel, pe atunci credeam că ăsta e singurul scop al cărţilor. În fiecare seară, înainte să adorm, mă scufundam cu totul în lumea asta. De asta îmi şi plăcea să merg la culcare.
Ceva mai târziu, până în urmă cu 10 ani, să zicem, imaginaţia mea nu mai deborda ca apele lagunei pe străzile Veneţiei, însă tot puteam, de pildă, în timp ce mă plimbam alei plicticoase, să-mi imaginez că sunt pe malul Oceanului, mirosul lui sărat intrându-mi în nări. Încă îmi puteam imagina rondul dintre străzile Visarion, Ctin Daniel şi Povernei ca fiind propriul meu salon decorat eclectic.
Nu demult, chiar în era acestui blog, mai eram în stare să împopoţonez realitatea ca pe un brad kitchos de Crăciun, dar deja cu un mult mai mare efort intelectual. Imaginaţia mea se sprijinea deja serios pe cârjele altor funcţii mintale.
Acuma? Practic nimica. Deschid geamul, şi văd exact ceea ce este. Ce s-o fi întâmplat cu biata mea imaginaţie? Doar eu am păţit-o, sau şi voi aveţi probleme de genul ăsta? Criza mondială a afectat şi imaginaţia, nu doar sistemul capitalist? Şi ce mă fac acu? Fără ea, sunt doar o victimă neajutorată a evenimentelor exterioare. Şi tot ce vroiam să fac şi am amânat de-a lungul anilor necesita imaginaţie. Cum să mă descurc?
Păi și iluzele, și realitatea nu e decît două lumi. Ce mi’e una, ce mi’e alta. Nu?
sint convins ca imaginatia ta e in buna stare, doar ca si-o fi incropit si ea o vacanta ca sa scape de realitatile gri de sezon.
ia caut-o mata la noapte prin narnia:)
fiecare are imaginatia pe care o merita 😛
ps iluzie nu inseamna imaginatie! ‘a-ti face iluzii’ e taman opusul lui ‘a avea imaginatie’: nu poti avea ‘mai multa imaginatie’ dk nu ai deloc, in skimb oricine poate sa-si fak iluzii…
Pinocchio, aşa ziceam şi io, când aveam imaginaţie. Acuma, nu mai decât una! E plăcut să ai de ales.
tbfkl, păi exact când realitatea e gri de sezon şi am mai multă nevoie de imaginaţie, ea să-şi ia vacanţă??
Als, teoretic, iluzele e o falsă interpretare a unui obiect real. De exemplu, cândva la încălecarea dintre secole XIX şi XX era un actor, Fregoli, care putea să-şi schimbe înfăţişarea în mod uimitor. Pe atunci, era faimos în toată lumea, acum, sic transit, doar psihiatrii îşi mai amintesc de el, fiindcă doi dintre ei, Courbon şi Fail, au botezat după Fregoli iluzia delirantă conform căreia oamenii diferiţi nu sunt diferiţi, ci sunt unul şi acelaşi personaj, un singur om universal (cam ca pisica de 500 de ani a lui Schopenhauer), capabil să-şi schimbe înfăţişarea permanent, şi de regulă pus pe cele mai groaznice şotii. Există şi un invers al iluziei Fregoli, cea a lui Capgras, în care acelaşi om e considerat doi sau mai mulţi oameni diferiţi. După cum vedem, iluziile pot ţine de cea mai debordantă, fantastică şi nedomesticită imaginaţie. Imaginaţia este un demon, ea trebuie ţinută în frâu şi trebuie să asculte de porunci. Atât de temută e, încât psihologia şi psihopatologia europeană se cam feressc să vorbească despre ea, e un fel de tabu. (Tratatele sunt mute atunci când vine vorba despre patologia imaginaţiei: dacă vă vine să credeţi, iluziile descrise mai sus sunt clasificate ca tulburări ale…percepţiei. Ar trebui să scriu un post separat despre asta.)
Aşadar iluziile sunt tot imaginaţie, dar nestăpâită. Faptul că nu am nici iluzii, nici imaginaţie îmi spune că totuşi ea, imaginaţia, nu a dispărut, ci e pe undeva cuminte, aşpteptând vremuri mai bune. Deci tbfkl avea totuşi dreptate. Uf.
mda, ma tem k eu sint tot de parerea k iluziile tin de perceptie (vezi si iluzionismul), nu de imaginatie…
mai mult: cred k iti poti pastra iluziile pina la sf., in skimb imaginatia dispare, cu timpul. totul ‘dispare, cu timpul’ – totul e sa iei ac. fapt k pe un lucru firesc, nu k pe o drama.
eu cred k imaginatia tine de memorie, in timp ce iluzia tine de momentul prezent; prima este o fabrik ce-si incetineste activitatea (pina isi ‘inkide portile’ & te lasa somer :P), in timp ce a doua se auto-regenereaza – pt k perceptiile nu dispar…
@blegoo: apropo de ce ai scris pe un blog nefrecventabil (= ‘communication is 55% body language’ etc); habar n-aveam, dar uite ce-am twittuit recent:
i tend to think more&more that net-incomprehension stems from superficial communication: we don’t control the message & are being denied…
… a key element of good communication = body language and/or voice. we’re not writers to shape language to perfection – hence, the failure.
writing online is like throwing a message in a bottle in an ocean filled with bottles
5:55 AM Oct 22nd via web
cat de profund!
als, acest proust strehaian
Cunosc pe cineva care sufera de imaginatie galopanta. C’est grave docteur ?
@als Nu imaginatia este cea care umple spatiile goale lasate de perceptie ? Este o iluzie ca doua linii paralele se întâlnesc la infinit, sau lipsa de imaginatie ?
Uite, exact ce ziceam. Intreaga gandire occidentala se straduieste sa explice imaginatia prin alta functie a minti (memorie, perceptie, gandire, etc). Cand de fapt ea e un fenomen aparte. Cred ca are de-a face cu antica oroare, din Vechiul Testament, de imagini si idoli. In Orientul indepartat, imaginatia nu numai ca e recunoscuta ca de sine statatoare, dar nu este, ca aici, functia amagirii, a irealului. E la fel de concreta ca lucrul mainilor.
Cetita azi, din intamplare:
“There is a voice in the Universe urging us to remember our purpose for being on this great Earth. This is the voice of inspiration, which is within each and every one of us”
“Nothing will come of nothing.”Imaginatia opereaza si cu memoria, dar memoria aceea care e innascuta, si insumeaza toata istoria universului nostru. Pentru ca nu putem crede ca ne-am nascut din nimic; tot lantul evolutionist e in noi, sau, ca sa fim moderni, suntem o parte din campul cognitiv comun, din inteligenta universala. Imaginatia e instrumentul nostru de cunoastere a lumii.Parca prin Coleridge am auzit noi asta prima data, in liceu. De atunci, tot mai multi ii dau dreptate. Si nu neaparat din Orientul indepartat, ci laureati Nobel in fizica sau biologie. Occidentali. E drept, ajung ei mereu la vechile texte orientale, dar, totusi, cel mai apropiat de adevarul pe care stiinta il descopera de-abia acum, e tot vechiul text biblic descifrat de misticii evrei ai cabalei.Facultatea imaginatiei ne ajuta sa intelegem acel precum in cer asa si pe pamant, si dupa chipul si asemanarea…Teama de reprezentare, Vlad, se refera strict la imaginea lui Dumnezeu, care e doar lumina pentru evrei, ca sa nu ne cream inca o imagine falsa. Chipul acela ” asemenea” se pare ca inseamna altceva decat fetele noastre umane.Se pare ca inca nu ne-am descoperit chipul, noi, oamenii. Dar avem imaginatia ca sa continuam sa cautam.
@BdeComp: faptul k imaginatia ‘umple spatiile goale lasate de perceptie’ inseamna, tocmai, k nu e ac. lucru cu iluzia (i.e. misperceptia, dupa opinia mea; imaginatia ‘rea’, dupa vlad)
altfel, faptul k 2 linii paralele se intilnesc la orizont (k ‘la infinit’ nu poate spune nimeni cum e, nedispunind de nicio aproximare empirik a infinitului) este, in mod categoric, o iluzie optik…
@vlad: de acord k imaginatia este cva real, dar si memoria e cva real; poate k este ‘un fenomen aparte’, poate k nu – ce este cert este k e un fenomen mental. si k, atita timp cit nu vom avea o reprezentare clara (= stiintifik) a ac. fenomen, orice ipoteza e posibila…
imaginatia nu inseamna ‘amagire’ – aia e domeniul iluziei. imaginatia inseamna o functie f concreta, pozitiv-constructiva, a mintii noastre, inrudita cu intuitia. in orice caz, referirea la coleridge (v. ‘biographia literaria’) este obligatorie pt circumscrierea imaginatiei (& distingerea ei de ceea ce s.t.c. numea ‘fancy’).
Pacat. Ca de obicei, raspuns superficial, numai din placerea de a perora. Betie de cuvinte – “Qu’importe le flacon…”. Cine a spus imaginatie = iluzie ? Oare orizontul nu este o aproximare empirica a infinitului ? Creerul percepe întotdeauna prin prisma unui model. Când apar incoerente ori se reajusteaza modelul, ori se “elimina” sursa incoerentelor, pâna la invalidarea modelului urmator. Imaginatia indeplineste aceasta functie – de a pune în adecuatie modelul cu fluxul de date fatal subiective prin interpolare si extrapolare, de a valida sau invalida iluzia. Din punctul asta de vedere iluzia nu este decât o perceptie înca neconfirmata obiectiv, o înselatorie a unuia dintre simturi. Si asa ajungem la o definitie posibila a inteligentei – utilizarea imaginatiei pentru a gasi printr-o analogie (în sens larg) un raspuns (model) în prezenta unei avalanse de noi “iluzii”, înca absente din catalog.
ce-i aia aproximare empirica?
Banuiesc, o aproximare bazata numai pe experienta, fara substrat teoretic. Cu toate ca în cazul orizontului, teoria perspectivei… 🙂
deci orizontul e si el tot o definitie (nonempirica) a infinitului, insa ceva mai usor de acceptat de mintea omului 🙂
eu zic ca e in regula sa mai dam uneori drumul la idei asa cum ne vin servite de creier la gura caci dac-am sta tot timpul sa ne gindim la ce inseamna cu adevarat n-am mai spune nimic
si ca sa inchei, as zice-asa:
aproximatie empirica = doua cuvinte care suna bine cind sint alaturate
si sa ne fie de bine acu’ la ceas de haloin 🙂
orizontul n-are nimic de-a face cu infinitul, de vreme ce pamintul e finit!
k si ‘bataia’ privirii noastre 😉
ah, dk vreti s-o luati k o ‘metafora’ – fie…
ps imaginatie = iluzie este teoria lui vlad; altfel, eu consider k am fost cit se poate de precis & de ‘obiectiv’ – spre deosebire de ‘BdeComp.’, ale carui exemple nu le-am putut urmari (= prea multe cuvinte, unele kiar scrise gresit: ‘creerul’! :))
Bun. Deci sa consideram ca intersectia câmpurilor semantice ne asigura un vocabular minim pentru a ne da iluzia comunicarii 🙂 Ah, daca l-as avea cinci minute pe seful de la marketing, sa-l fac sa înghita toate bomboanele… In realitate, sânt convins ca e în cârdasie cu sindicatul dentistilor (docteurs es-crocs 😉
Ce bine daca ar fi numai unul 🙂 Adevarat, probabilitatea de a nu fi înteles creste cu numarul cuvintelor folosite (de aia Johnny Hallyday are un asa mare si durabil succes). Din pacate, nici sa cânt nu pot 🙂
:-))
uluitor, leuta a auzit de perspectiva, ba chiar incearca siretlicul cu punctul de fuga. in curand in librarii “bostanul luminat” by als. la decat 4,99 lei.
Dacă matematicienii imaginează spaţii intrinsec curbe, sau cu mai multe dimensiuni, se cheamă oare că îşi fac iluzii?
Madame Bovary era o femeie cu imaginaţie, sau cu iluzii?
Atunci când, în metrou, pipăi lacom cu privirea pe sub hainele vreunei călătoare atrăgătoare, îmi folosesc imaginaţia sau îmi fac iluzii? (Faptul că cele două vin uneori la pachet nu înseamnă că trebuie să le confundăm.)
De fapt, nu e deloc teoria mea cum că iluzii echivalent imaginaţie. Cel mult că iluziile implică imaginaţie (şi nu viceversa). Titlul – n-am găsit altul mai atrăgător.
apropo de matematică, de ce seamănă muliganoglu cu o funcţie convergentă?
R: pen’că este monoton şi mărginit
incearca si cu sir, magar tapir
vlad iar a intins o capcana (iluzii vs realitate vs whatever), iar muscam toti din aporie:)
vlad, cum adica imaginatia este o alta functie a mintii? nu e tot o reprezentare?
Hauliu, n-am lansat nimica voit 🙂
There it is again. “Funcţiile minţii” sunt nişte chestii mai curând convenţionale, inventate de psihologi, care au proprietatea că depind intens una de alta. Nu funcţionează independent.
Citisem pe undeva că, în cantoneză, cuvântul care desemnează imaginaţia s-ar traduce mai curând, la noi, prin “intenţie”. (Amintiri aproximative, poate era altfel).
deci, cei 2 centi ai mei:
imaginatia, asa cum o descrie vlad in postul sau, este un proces activ, care evident ca este schimbat din copilarie inspre maturitate, caci se dezv. prefrontalul fratilor, the “executive”.
nu are nimic cu “modelul intern” al lui BdeComp (pe care il cred medic, dupa discurs) – care model intern, de fapt ca sunt multe! – iluzia are mai degraba leg. cu modelul intern, de aia creierul fills in the gaps.
imaginatia, asa cum o descrie Vlad, este mai mult legata de vis, de ceea ce e in somnul paradoxal, sau si mai aproape, de visul controlat partial de constient.
nu cred ca are nicio functie particolera, in afar de cea usor hedonistica (mai sunt imaginatiile alea nasoale – sfintii din pustiul eghipetului) – hai sa ii lasam pe cei vechi si “din orientul indepartat”, ca au si mult bullshit in ei.
bine. involuntar:)
evident ca e si conventie multa in ele (apropo, care sunt functiile mintii de fapt? – ca eu nu le stiu).
independent de…ce?
exact. poate era altfel. poate traducerea nu era buna…
oricum, @A. este egal cu sine. pervers ca orice francez:)
@als:
Citat:
Referința e asta:
http://en.wikipedia.org/wiki/Albert_Mehrabian
(merită citit de oricine care e interesat de comunicare)
Personal, regula “55%, 38%, 7%” mi s-a părut extrem de relevantă în contextul comentariilor pe gloabe (în general) și aici în mahala (în special).
Cadrul unei discuții la comentariile unui articol oarecare este extrem de asemănător cu cel impus în studiile lui Mehrabian, adică, nu beneficiezi de simțul auditiv și cel vizual.
Nu-i văd fața tapirului… și nici nu am beneficiul de a auzi intonația cuvintelor lui we… ca să dau 2 exemple.
În plus, există bariera anonimității, care nu e deloc de neglijat. Faptul că am văzut poze cu tine, cu Vlad ori cu tapirul mă ajută să înțeleg sensul a ce vrea fiecare din voi să exprime.
Ca să fiu mai clar (că simt c-o iau razna) ofer un exemplu la îndemână:
Articolele tale (critică de film) sunt extrem de clare, dar comentariile tale prin mahala dau (frecvent) nastere la interpretări…
Nu pot decât să trag concluzia că într-o DISCUȚIE PE BLOG (că asta devine activitatea de a comenta) șansele de a fi înțeles CORECT sunt de 7% – ori mai puțin, depinzând de abilitatea scriitoricească a fiecăruia…
La subiectul postului:
Eu cred că iluziile țin strict de simțuri – d-aia avem iluzii optice, auditive, tactile olfactive și ce-o mai fi… în vreme ce imaginația nu depinde de simțuri de nici o culoare – e o activitate mentală… cred.
Ca exemplu:
Indiferent de ce spune mulliganoglu în cele 3 comentarii scrise mai sus, eu pot să-mi IMAGINEZ cam ce-a vrut el să exprime în fiecare din ele, inclusiv dat ochii peste cap, pârțâit din buze si altele.
Imaginația mea poate fi alăturea cu poteca realității – dar nu este o ILUZIE – în sensul în care nu citesc alte cuvinte decât cele afișate pe ecran.
Imaginația ARTISTICĂ, la care cred eu că se referă Vlad, e ca orice altă activitate care trebuie s-o practici constant, dacă nu vrei s-o pierzi.
CAPACITATEA de a imagina n-ai cum s-o pierzi – e întotdeauna la îndemână când ai nevoie de ea… trebe doar să-i dai un bobârnac, ceva gen.
🙂
@blegoo: thx pt link, vom aprofunda
ps si tu ‘folosesti multe cuvinte’, dar (spre deosebire de ‘BdeComp’) esti f clar, asa k inteleg tot 🙂 concluzia ar putea fi (apropo de ‘fatalitatea’ neintelegerii pe net): use skype 😛
(in ce ma priveste, i don’t)
@tapirul: a sta de vba cu [mulliganoglu] e k si cum ai incerk sa muti acul dp o plak stricata: maximum de efort, minimum de efect… [m] nu exista decit prin referirile altora la el; indi-vidul fiind monoton, referirile nu pot fi decit asijderea.
we: ţiu minte că prin clasa a XI-a la liceu erau enumerate nişte chestii prin manualul de psihologie (atenţie, gândire, memorie, etc). Asta vroiam să zic cu funcţiile minţii. Nu sunt psiholog, deci nu stăpânesc foarte bine terminologia.
Rezidentul de psihiatrie, când învaţă dupe tratatele americane să facă mental status examination, urmăreşte nişte “părţi”: dispoziţie, atenţie, memorie, percepţie, formă şi conţinut al gândirii. Nu se pomeneşte absolut nimic de imaginaţie prin tratatele noi. Tratatele clasice de psihiatrie, cu semiologia lor bogată, o iau în considerare, şi ditamai boală psihică e numită de psihiatria franceză delir al imaginaţiei (boală pe care psihiatria americană…nu o recunoaşte).
Nu sunt de acord, imaginaţia are rolul ei particoler. Cum să nu aibă?
Nu stiam. Deci interesant. Nu tine explicit seama de contextul cultural (ex: afirmarea si negarea la români si la bulgari – gesturile sânt inversate :). In acelasi domeniu – Edward T. Hall – The Silent Langauage si The Dance of Life. Nu ajunge pâna la cuantificare, dar exploreza aspectul “cultură”.
Ne ia dracu’, asta se intampla…deschizi geamul si asta e. Normal. Teoretic rutina, plictiseala, obisnuinta ar trebui sa stimuleze imaginatia, sa avem astfel mai mult timp pentru a zburda pe campiile pline cu inorogi. Practic rutina ne robotizeaza. Si ne ia dracu’.
da’ plesu, plesu ce zice? sau lii, pata. imposibil sa nu fi scris ei ceva despre problema voastra.
domnu’ leo, vorba baltatei de cislau, poeta tocmai validata (pe care o asteptam in dv – se asorteaza cu zbaterile-ti poieticesti): “Brutala ca un soc, amara si fatala,/ Ma lasi prin ineptii in era digitala.”
p.s. la blegu inceput de delir al imaginatiei
copil fiind eu asociam \’iluziile\’ astea de care vorbeste vlad cu jocul. cand eram copil si ma duceam in lumea aia asa cum o descrie vlad intinsa prin mai multe galaxii etc imi ziceam mie ca ma duc sa ma joc. celorlalti, normal, le ziceam ca ma duc sa ma culc, sa invat (luam si un manual in fata sa induc lumea in eroare) si asa mai departe. de ce am trecut de la jocul clasic la felul asta de a ma juca- ptr ca era mai comod- pentru ce sa ma urc in merii din livada pentru a intra in nava spatiala, sau pe gramada de lemne din curte pentru pentru a ma urca pe corabie cand pot sa stau cuminte pe scaun si sa fac orice am eu chef; pentru ca ma facusem mai maricica si nu mai dadea bine sa ma joc, ba chiar oamenii mari se impiedicau de mine si ma trimiteau la tot felul de chestii cum ar fi teme, si in plus joaca asta se putea face in orice conditii- inclusiv in metrou, in timpul scolii sau cand teoretic trebuia sa dorm.
so, pe post de incheiere- era o lege a lui murphy care zicea ca orice om trebuie sa aiba o activitate, dar aceasta nu trebuie sa degenereze in munca.
ps- cica psihologia zice ca activitatile sunt 4: joaca, invatat, munca si creatie
adica pe scurt, imaginatia -ca unealta- e inca acolo, bine, sanatoasa, dar difera la ce activitate o folosesti
“Iubirea si întelepciunea mea e jocul”
@B.deComp:
Citat:
Studiile armeanului sunt făcut într-un cadru extrem de limitat/rigid. Într-adevăr, contextul cultural are un impact considerabil în orice comunicare, de acord cu tine ( și cu Hull ăla – de care nu știam – dar e interesant) 🙂
@als:
Citat:
Da, e un defect pe care mi-l recunosc. Acolo unde mulliganoglu (și alții) au un răspuns clar și SCURT – să zicem că replica ar fi: “ete pula!” eu elaborez cam același răspuns în paișpe paragrafe și două concluzii deși esențial spun același lucru…
(nu mă refer la un “mulliganism” anume… dau exemplu; d-aia am spus acum câteva zile că atunci când o să mă fac mare – aș vrea să fiu un mulliganog – sună la mișto, dar nu e).
În cazul tău – comunicarea în cadrul discuției suferă din 2 motive, cred – una că nu iei în serios forma în care dai o replică (nu te obosești să compui răspunsul, doar îi dai drumul așa cum îți vine – spre deosebire de modul în care îți ordonezi ideile atunci când scrii o critică la un film, să zic)) – și doi – că uneori răspunzi de dragul de a înțepa interlocutorul și a observa efectele – cu alte cuvinte – te joci.
Normal, în condițiile astea, comunicarea suferă – lumea te acuză de trollism, etc., pur și simplu nu ții cont de cadrul extrem de limitat în care se desfășoară dialogul… deși recunosc că poate fi dificil uneori să exprimi un punct de vedere fără să recurgi la miștocăreală – depinde de natura subiectului.
Interesant că tu consideri că imaginația ține de memorie – și că se pierde pe măsură ce memoria dă rateuri.
Experiența de viață și memoria influențează cât de imaginativ ești – dar cred că experiența are un rol mai mare decât memoria.
D-aia am propus ca tu să scrii o critică a unui film inexistent – dincolo de exercițiul de comunicare există un exercițiu de imaginație – odată scrisă, critica devine reală și implicit, filmul inexistent devine real. Ca subiect, poate fi interesant pentru mahala.
Mai aveam niște linkuri apropo de comunicare limitată artificial – dar nu le găsesc acuma.
@Vlad:
Citat:
Nefiind nici psihiatru, nici psiholog… ci doar un bleg oarecare, nu pot decât să remarc îngustimea viziunii în științele respective. Faptul că psihiatria se învață după tratatele americane mi se pare la fel de ridicol ca și încercările de a transplanta “marketing”-ul american (și cel vestic, în general) pe plaiurile mioritice fără a ține cont de contextul cultural specific.
Ceva tragi-comic, cu elemente jenibile.
@mulliganoglu:
Citat:
…păi, da! Am încercat să exemplific cât de ușor e să provoci imaginația… folosind exemplul la îndemână.
🙂
Mi-am dat seama recent (dupa ce am constientizat exact acelasi lucru, si anume ca imaginatia s-a dus pe copca) ca daca as fi pus acum fata in fata cu ce puteam concepe atunci, m-as inspaimanta. Daca ar trebui sa trec din nou prin copilarie, constient de orice moment, mi-ar fi foarte foarte frica de mine si de imaginatia mea.
da? care e?
care e functia imaginatiei – nu subservient, ci una de sine statatoare, asa cum sunt in manualele de psihiatrie?
imaginatia e fishy e cu dus-intors. vrei sa o vezi in plina actiune? gandeste-te la experimentele cu aia in piscina, total izolati senzorial – atunci ai numai imaginatia ca player.
numai ca postul tau e de pe altceva. ce frumos si bine era cand eram copil si uite cum am ajuns acum. poza pe blana lipseste:)
pai, na! novelty e un factor urias in imaginatie.
@blegoo, evident ca si memoria intra in imaginatie. imaginatia e una din produsele interne si proprii ale creierului – cu e de ex. raspunsul motor. numai ca nu tine de aici si acum, ci e o buna parte “wild”.
si totodata, creierul e un burete de absorbtie, e un imens organ de memorie. orice sinapsa care are NMDA-R si/sau dopamina (to name only 2) este capabila de memorie. si sunt vreo…10^14 sinapse…loc de stocat filme si poze, garla:)
păi o funcţie trebuie să aibă, din moment ce există; “absence of evidence is not evidence of absence”
dar nu înţeleg referirea la “de sine stătătorare” – ce procese mentale (sau cum le denumim) au funcţie de sine stătătoare?
tapire, ce exista? imaginatia? sunt multe ce intra in “imaginatie”. toate exista in acelasi timp, loc? nu cred. de aia zic, imaginatia e f. complicata.
sec si f. reductiv, e un proces de reprezentare interna. procesul asta poate fi folosit in multe functii.
eu ma feresc de termenul “proces mental” – nu stiu ce este. functie de sine statatoare: motorie. e o clasa intreaga de functii motorii. functia asta o vei avea la orice specie (de ce sa limitam imaginatia numai la om…animalele dau si ele dovada de imaginatie – cand se joaca de ex.).
pune tu alt cuvant daca nu iti place asta. o functie pe care sa pui mana, sa o descrii si sa nu descoperi ca de fapt este o componenta a alteia. aia am vrut a zice.
Imaginatia ramâne aceiasi . Cu trecerea anilor însa creste nivelul autocenzurii. Asa se vede cum unii ramân (vesnic) tineri. Nu-i asa mA.estre 🙂
blegu, te intinzi
am facut refresh la pagina pana mi-a aparut “muu” drept cuvant de verificare:))
(acum e iha- nu stiam ca tapirii si necheaza)
WE, ce zici de versurile astea produse in urma intoxicatiei cu lucerna:
“Arome interzise de cafele.
Nu beau cafea, adica nu mai beau,
Fara tutun ma simt de trei lulele.
Nici n-as manca, nici vie sa mai stau.” ?
curat shamanizm karpatique, neh?
iarasi muu – lol!
vorba clasicului inca in veatza: vom a-profund-a.
Desi nunteleg comentariile de mai sus, am decat o replica, la ceea ce a spus B.deComp: da, da, autocenzura, ca un văl pe ochi(i imaginatiei, that is)…
Cat despre functii, inteleg perfect comparatia.
Si se egzista functii monotone, marginite or both.
random quote 1: Dacă f admite primitive, este mărginită pe subintervale închise finite ale domeniului de definiție și are o mulțime de discontinuități de măsură Lebesgue 0, atunci se poate găsi o primitivă prin integrare
random quote 2: Fie functia numerica f:A -> R, strict monotona. Atunci f este in(ter)jectiva.
random quote 3: Functia f:RR,f(x)o functie polinomiala de gradul n.
Cazuri particulare:
a)pentru n=0⇛functia constanta f:RR,f(x)=a0.Aceasta este functie monotona pe R si marginita.
Sirurile parca erau convergente (adica cu obsedanta catre un singur subject, da).
Imaginatia e ceea ce ramane dupa ce ni s-au spulberat toate iluziile – mada saying.